Arab Strap, As Days Get Dark, 2021, Rock Action/ Best & Fairest
Arab Strap sunt o formație-cult, apărută ca un răspuns la valul enorm de trupe britpop de la începutul anilor ‘90. Sătui de zvăpăială, au început să facă muzica pentru comedown. Numele lor vine de la o jucărie sexuală (și nu de la albumul Belle and Sebastian, cum se crede), sexul și moartea fiind preocupările lor eterne.
În 2021, după 16 ani fără un nou album, putem spune că Arab Strap e o formație fie uitată, fie underrated. Nu au nici măcar 4000 urmăritori pe Instagram, deși sunt activi pe acolo de când cu albumul nou, care e deja ieșit de trei luni. Mă gândesc că poate generația Z can’t really relate cu smiorcăiala unor scoțieni mizerabiliști, alcoolici și trecuți demult de prima tinerețe, pe care nu îi preocupă mai deloc orice e în afara propriului ego. Și totuși, smiorcăiala asta e intimă, pătrunzătoare și tragicomică. E un spoken word în accent scoțian, peste instrumentale deloc plictisitoare – deși nu neapărat originale – care împrumută mereu din fel și fel de genuri muzicale – de la synthwave la post-rock.
Pe As Days Get Dark regăsim o disperare puțin mai lucidă decât în trecut, e vorba de o formație care totuși s-a maturizat, care nu suferă numai de dragul suferinței. Un lucru totuși nu s-a schimbat: hedonismul pare să fie în continuare calea. Înainte ca albumul să capete numele cu care a rămas, se numea Disco Spiderland (făcând referință la albumul Spiderland al formației americane post-rock Slint), fiind poate cel mai dansabil album al lor.
Albumul începe cu primul single lansat, The Turning of Our Bones. Un banger. Arab Strap mai fac asta – printre melodii care sunt în ton cu melancolia și disperarea din versuri, și care te fac să-ți vină să mori în interior, mai apare câte o piesă numai bună de pus la maxim și dansat în întuneric, chiar dacă mori în interior. Dacă e să îi credem pe cuvânt, it’s about ressurection and shagging, dar piesa poate fi interpretată în mai multe chei, printre care și efectiv revenirea lor după atâta timp, ca din morți. Basul pulsează, saxofonul intensifică melancolia specifică AS, și sunt chiar și niște bongo drums la petrecerea asta cu zombi. Take my hand and be brave, we’ll say goodbye to this grave/ Tonight we salsa, we rave/ We are upcycled and saved!
A doua piesă de pe album, Another Clockwork Day, spune povestea unui tip care se plimbă prin pozele din computer și caută ceva care să îl stimuleze, pornografia nemaisatisfăcându-i nevoile: „And it’s all stepmoms and stepsisters now / What the fuck’s all that about?”. De aici și coperta albumului. Ni se dă senzația că protagonistul duce o viață destul de banală, în care fiecare zi seamănă cu următoarea. Se descrie fiecare poză pe care o deschide, „IMG4382, an intimate closeup of a solitary act / Sent like a love letter long long ago”, while the guitar gently weeps pe fundal. Progresia instrumentală îmi amintește de Tindersticks, chiar și structura narativă amintește de piesa lor Chocolate. Povestea se încheie cu o surpriză la final, pe care vă las să o descoperiți și interpretați singuri.
Și pe Compersion, Pt. 1 se poate dansa – o piesă despre o căsnicie deschisă și felul în care o văd respectivii parteneri – e plină de ritmuri tribale și bas puternic. She has only one confidant, a psychosexual shrink / I think she’s wasting our money, I think we just need a drink. Normal că un partener alcoolic și gelos va crede că un psiholog e inutil, eventual că distrage de la relație.
Dragostea devine și mai sufocantă pe Bluebird – eterna manipulare a unui om extrem de vulnerabil și gelos: I don’t want your love, I need your love. Melodia e tot un slowburner, ca majoritatea pieselor AS.
Urmează o bijuterie numită amuzant Keybabylon, superbă. Perfectă, deși scrisă mult înainte, pentru ieșirea oamenilor din case post-pandemie în orașul, oricare oraș, care a rămas literalmente Kebabylon. Sifting through the streets of Kebabylon / Chasing down the ghosts of indiscretion and lust. Saxofonul are, mai ales înspre final, ceva din A new career in a new city a lui Bowie.
Tears on tour ar fi putut fi făcută de niște The National scoțieni. E o baladă în care protagonistul, după ce plânge din motive reale (moartea bunicilor), se trezește plângând la rom-coms, dramedies, the news and children’s films, The Muppet Movie, Frozen, Frozen 2. Relatable, plânsul la orice e terapeutic, But I can’t tell you why/ Tonight my eyеs are dry.
Pe al treilea single lansat, Here comes Comus!, protagonistul pare să-și recapete puterea. Din plâns și stors de puteri, redevine el vampirul energetic, închinându-se la Comus – zeul petrecerii. Adică al depravării, al iluziilor deșarte și al altor monștri. Niște versuri cum numai Aidan Moffat putea scrie și cânta. It’s only sinful in the sunlight anyway.
Înspre finalul albumului, pe Fable of the Urban Fox, avem parte de un mesaj politic mai direct. Piesa pare să fie despre emigranți și felul în care sunt tratați ei în Vest. There’s no rest however far we roam/ Somewhere in this earth, we will find home. Sub forma asta de fabulă, parcă adevărul impresionează și mai tare. Foarte messed up.
Pe I was once a weak man se revine la protagonistul hedonist, acum încărcat cu forță de la Comus. Ziua e o boală a cărei soluție e noaptea. He never uses names/ That’s too dangerous/ He calls them baby and sweet cheeks and hot stuff and darling/ And he’s a master of the feigned surprise. E practic un imn, cu viori cu tot, al tuturor bărbaților incapabili de a-și accesa latura soft, care găsesc forță doar în a fi alfa, brutali și cuceritori. Unul dintre momentele cele mai tragicomice de pe album e aici, pe finalul piesei: And as he silently approaches the bedroom door/ He wonders, as always/ If maybe he’s getting too old for this/ But, as always, he concludes/ „Well, Mick Jagger does it/ And he’s older than me”.
Sleeper ne prezintă fațeta mai puțin fun a acestei vieți pline de exces. Sună a ceva de pe un album din cele recente de la Nick Cave and the Bad Seeds. E imaginată o călătorie cu un tren cam sinistru, în vagonul-club (noi nu cred că avem de-astea). De aici nu mai poate fi dat înapoi. Oricât încearcă protagonistul să caute lumina sau ceva cât de cât pur, pe ultima sută de metri înainte de moarte, Keep on rolling/ Just keep rolling/ Now I must be gone.
Piesa care încheie albumul, Just enough, conchidecă totuși e mai bună o viață în care se simt lucrurile, neanesteziată, însă s-ar putea să fie prea târziu. Refrenul mărșăluiește prin viața protagonistului, prin tot ce a făcut, doar ca să ajungă la concluzia că It’s just enough to know that we can feel/ And just enough to know that feeling’s real/ And if you never hurt you’ll never heal.
Nu există o melodie slabă pe acest album. Și chiar dacă din punct de vedere muzical alte formații inovează mai mult în 2021, Arab Strap compensează cu vârf și îndesat prin emoție și lirică. E vorba de o lecție de viață cu care e greu să nu empatizezi sau care e imposibil să nu te învețe ceva.
Anda Roșu
Absolventă a FSPAC UBB, secția Publicitate, marketer digital, mare iubitoare de muzică.
