Morțile care (nu) contează

Morțile care (nu) contează

În Cântecul păsării de plajă (2021), Tudor Ganea păstrează spațiul Fazelei de Nord constănțene pe care îl aducea sub ochii cititorilor și în Cazemata. Noul său roman continuă prezentarea unei lumi marginale, insistă pe pasajele descriptive, prin care dilată orice aspect până la nivel de detaliu și alege să își plaseze personajele într-o narațiune ghidată subtil după un fir polițist, de această dată nu atât de evident cum era cazul în anterioarele sale volume.

Autorul își situează acest ultim roman sub cupola unui stil mai degrabă sumbru. Este creată o atmosferă generală apăsătoare, greoaie, întreținută de mirosul constant de alge și de scoică moartă, reamintit asemenea unui laitmotiv pe tot parcursul textului. În ceea ce privește acțiunea romanului, punctele de intensitate narativă sunt reprezentate de intervenția morții – ca rezultat al uciderii și al sinuciderii – sau a violului.

Principalul aspect pe care romanul insistă este cu siguranță descrierea. Se realizează ample și foarte detaliate pasaje descriptive sau, mai bine spus, descrierea este uneori întreruptă de scurte pasaje narative, care coagulează întregul roman. Descrierea face vizibilă lumea marginală și pătrunde până la nivelul detaliilor în profunzimea straturilor din care se compune. Se realizează de fiecare dată câte „un zoom” optic prin care se clarifică imaginea și prin care, totodată, se insistă pe unele aspecte șocante/ deranjante specifice acestei lumi. Prin amplele descrieri sunt acoperite toate simțurile umane, iar cititorul poate, astfel, să primescă o mostră veritabilă de lume marginală. Din punct de vedere vizual sunt descrise spațiile în care personajele locuiesc, le este prezentată îmbrăcămintea, aspectul fizic și chiar și gesturile; auditiv, se conturează o muzică specifică, asigurată de un dialog sărac, de sunetul loviturilor și al bătăilor; olfactiv, personajele sunt mereu însoțite de un miros de alge și de scoică putredă. Romanul se concentrează astfel pe ancorarea într-un realism brut, într-un naturalism care să reflecte și să livreze cititorilor imaginea lumii marginale.

Din punct de vedere social, FZN-ul este prezentat drept stratificat: cei bogați și foarte puțini, cu singurul caz prezentat, cel al lui Bajdavela; „clasa de mijloc”, cei numeroși, care au o locuință, precum este însuși Ainur, personajul principal, dar și cei din cercul său apropiat; și clasa inferioară, cei care vor fi prezentați exclusiv printr-un substantiv propriu cu valență colectivă, Șocaricii. Romanul dovedește faptul că trecerea de la o treaptă socială la alta este posibilă în ambele sensuri: ascensiunea lui Ainur reușește prin impunerea forței fizice în luptele de stradă, ceea ce îl și conturează drept „rege” al lumii din care face parte; în schimb, Doagă, prietenul lui Ainur, ajunge în finalul romanului unul dintre Șocarici, în urma unei posibile îmbolnăviri. Pe lângă legătura fizică ce se stabilește între personaje și care pare să nu țină cont de pudoare, se conturează și o legătură la nivel organic între acestea și lumea de care ele aparțin: „Când Lesi își dăsuse ultima suflare, Șocariciul era mort, incendiul se terminase, iar FZN-ul se umpluse de funingine”. Sincronizările, repetările scenariilor, cum este cazul lui Ciprian Ecosal care își spânzură câinele, pentru ca în final să aleagă să moară și el tot spânzurat, implică o legătură, un tipar aproape biologic, care coagulează această lume.

Personajele din universul marginal sunt purtătoare de semne care le disting și prin care își afirmă indirect și apartenența la contextul dat. Exemple de astfel de semne sunt hainele murdare, prezența bolii – prin care se și realizează intrarea în roman – sau limbajul specific – se folosesc aceleași înjurături, se vorbește puțin, iar „când nu se vorbea, se scuipa”. Limbajul depășește sfera cuvintelor și include și desenul, ca mijloc alternativ de comunicare, purtător de sens pentru personajul principal, care îl interpretează drept semn, drept amenințare care îi activează conștiința. Cu toate acestea, limbajul este mai degrabă unul dislocat, reprezentat de fragmente de conversații, de desene izolate sau de litere care nu formează propriu-zis cuvinte. Mai mult, Șocaricii nu vorbesc niciodată, copiii lui Bajdavela au probleme de vorbire, Onuța-Nespălata nu poate articula cuvintele corect, Ainur cu tatăl său nu vorbesc decât monosilabic, rezumându-se la strictul necesar. Astfel, discursul, ca parte fundamentală a acestei lumi, este unul dislocat, fără continuitate, care produce sens abia la final, când toate fragmentele pot fi aduse în plan comun de cititor.

Ainur, protagonistul, află, în urma unui control medical, că are un nodul. Acțiunea propriu-zisă este declanșată de ipoteza intervenției bolii, care îi trezește conștiința și care îi va și declanșa revelația/ iluminarea. Aceasta îi produce personajului o fisură în percepția realității și îi va permite să întrevadă realul propriu-zis. Boala, ca declanșator al acestui proces, reprezintă, în termenii lui Judith Butler din Cadre de război, un aspect prin care personajul – în acest caz – devine de fapt conștient de precaritatea vieții, de caracterul finit al acesteia, aspect până atunci ignorat. Puterea intrigii influențează și construcția perspectivei narative, care, în romanul de față, nu urmează o desfășurare cronologică, specifică istoricului tradițional, după cum îl numește Walter Benjamin în Sur le concept d’histoire, ci creează o țesătură, specifică viziunii istoricului materialist. Acest aspect este susținut, în același timp, și de limbajul dislocat, fragmentat pe care comunicarea dintre personaje îl permite. Există numeroase suprapuneri de acțiuni sau evenimente care reactualizează altele din trecut; se realizează o pendulare între trecut și prezent, în care punctul principal de reper este prezența bolii: trimiterea la existența nodulului este un semn al prezentului. Impunerea unei astfel de perspective este punctată și de vocea narativă, care critică indirect procesul rememorării: „de parcă memoria îi funcționa printr-un sistem de igienizare ce seletează mai întâi întâlnirile din medii salubre”.

FZN-ul pare să fie, totodată, o lume care permite și acceptă intervenția magicului. Există trimiteri la ipotetice numere magice, precum 7 – se insistă pe faptul că Ainur și soția sa au fost căsătoriți de exact 7 ani când acesta decide să comită adulterul și care le va modifica dinamica relației celor doi – sau 3 – grupul de prieteni din care Ainur face parte permite, conform unei reguli nescrise, un număr constant de 3 persoane („La scurt timp după apariţia lui Bajdavela, Doagă se retrăsese cu discreţie din peisaj, lăsând locul din triadă machedonului obez”). Pe lângă numerele magice, se fac trimiteri și la ritualuri. Pe de o parte, obișnuința lui Bairam, nebunul cartierului, de a-și săpa periodic adăposturi în pământ, pe care le căptușește în pieile măgarilor ce i-a deținut, și pe care, la anumite intervale de timp și din motive necunoscute, le astupă înapoi. Pe de altă parte, Ainur surprinde unul dintre ritualurile Șocaricilor, desfășurat în subsolul în care aceștia locuiau. În mijlocul încăperii îl găsește pe Doagă, care este acum un bătrân cu părul cărunt – o imagine care poate cu ușurință să trimită spre magul romantic. Scena permite interpretări mistice inclusiv prin cadrul pe care îl propune: o încăpere fără lumină, plină cu oameni care aparțin comunității Șocaricilor, care nu vorbesc și care apar aici complet dezbrăcați.

Miza romanului vizează cu siguranță comunitatea Șocaricilor. Pe lângă faptul că aceștia sunt prezentați doar ca o colectivitate, nimeni nu le atribuie un nume indivizilor care o compun, discursul despre ei este întotdeauna unul impersonal, de la distanță. Această depărtare față de cei pe care cartierul îi situează periferic, cel puțin din perspectiva personajului principal, după care este ghidat firul narativ, implică și întreținerea unei incapacități a restului comunității de a empatiza cu ei. Referirea la moartea unuia dintre Șocarici se realizează în termeni impersonali, el nu este numit, ci doar amintit ca unul dintre membrii comunității de care aparținea: „Șocariciul era mort”. Acest fapt este contrastat de atenția pe care romanul o acordă dramei lui Ainur, personajul central al romanului, atunci când conștientizează posibilitatea bolii, care îi prevestește moartea.

Șocaricii, comunitatea exclusă, periferică (cu ambele sensuri ale cuvântului: atât împins fizic spre periferie, cât și inferior în urma unei judecăți de valoare aplicate) nu dețin „privilegiul” individualității și sunt obiectivați de centralitatea romanului, prin perceperea acesteia strict ca o colectivitate și prin distanța la care centralul se plasează în raport cu ea. Fără individualizare, nici doliul, în termenii lui Judith Butler, nu mai poate exista, fapt care se și concretizează prin indiferența prin care Ainur se raportează la oamenii care au dispărut (și care probabil au fost uciși) pentru moartea la comiterea căreia participase și el. Privit astfel, trimiterile constante ale romanului la vasul cu oi care s-a scufundat și care a și fost cauza morții tuturor oilor devine purtătoare de semnificație narativă. Oile, animale care sunt privite mereu tot drept un colectiv, întocmai ca Șocaricii, mor fără vină. Moartea unuia dintre Șocarici este lipsită de importanță, la fel cum chiar moartea întregului colectiv ar fi percepută prin același filtru, prin aceeași distanță care anulează capacitatea de empatizare, după cum o demonstrează moartea tuturor oilor de pe vas. Intervenția bolii și, astfel, conștientizarea iminenței morții este singurul aspect care îi trezește lui Ainur conștiința și care îl determină la o schimbare de perspectivă asupra realității.

Concluzionând, romanul lui Tudor Ganea își propune o misiune dificilă, dar pe care reușește exemplar să o îndeplinească. Dorința de a face vizibil perifericul și, mai mult, de a face vizibilă distanța presupusă de raportarea centralului la acesta este realizată de autor prin tehnica narativă pe care o adoptă, prin transformarea perspectivei narative istorice într-una materialistă și prin propunerea unui text-țesătură, care nu permite articularea sa pe structura cauză-efect și care creează niște fisuri prin care realul se întrevede dezbrăcat de prezumții și de preconceții.

Adina Luca

Fotografie Copertă © ali Soleimani on Unsplash

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Dincolo de merii înfloriți

Dincolo de merii înfloriți

O legendă arthuriană pentru o lume fără cavaleri

O legendă arthuriană pentru o lume fără cavaleri

Despre o întreagă generație a navetiștilor în postcomunism

Despre o întreagă generație a navetiștilor în postcomunism

Mizerabilism și sentimentalism

Mizerabilism și sentimentalism