
Poeme – Cezar Popa
I. singur
Mi-au spus de la bun început, cum o făceau dintotdeauna
în întunericul din văgăună: un ac, patru fiole și te lăsăm.
Era normal să fii martor la lucrurile care te țin în viață.
Dar sub piele, un arbore vânăt își purta seva maladivă
mult prea aproape de centru. Îl apăsam să treacă și nu trecea.
Camera noastră avea ceva din romanul ăla subversiv
cu paranoici la fiecare colț, într-un oraș care se derulează tot mai găunos.
Îl știi deja: e locul în care s-o iei la stânga ți-e interzis,
în care privești la dreapta și te vezi tot pe tine,
ceva mai transpirat și mai coleric, născut și el tot în doișpe.
L-am atenționat să nu fugă cu chibritul aprins
dar nu s-a prins și i-au smucit cutia din mână.
E miezul nopții. În fața mea, un bătrân se îneacă cu plasma lor excretată
în timp ce din pereți răsună sentința unei voci fără corp:
Eu sunt groaznic, eu sunt cel mai scârbos?
Aici nimic nu e după mine, nu știu să fi fost vreodată.
II. nesustenabil
Tot acolo era cel mai frumos. În ochiul turnului văzut prin oglindă,
pe o saltea ruptă și pișată de sute, îmi permiteam tot și le făceam pe toate.
Dar alteori pluteam pe un nor radioactiv, ori
se făcea că urmau să mă îngroape la marginea mării
sub un soare mai bolnav decât bolnavii.
Nu știam cum să îi opresc, așa că am așteptat
în umbra acelei gropi, crezând că-mi va face bine.
Poate că mai e vreme să-i găsești un rost.
Până te-nvăluie flăcările ai timp să fii și tu, și el, și altul,
invincibili în mantie de rege sau în fașă de mucos.
Mergi acolo unde nu-ți frângi mâinile în promisiuni de fiară –
e în natura corpului să se roadă până la os.
Hemiplagie dreaptă, un om răstignit pe munte. Celălalt, o mână de scorburi la final (delirium tremens și o nevastă uitată în Fresno).
Iar ultimul, un singur nesustenabil.
Până scapără amnarul o mai puteți privi:
inocența nemărginită a celor care au fost.