Tulburări de memorie – Lucia Lupea

Tulburări de memorie – Lucia Lupea

Toți avem pe cineva în familie care, deși prezent, pare absent. Așezat la masă cu noi, nu ni se adresează întotdeauna nouă și se întâmplă să nu înțeleagă ce spunem sau cine suntem. Când rostește ceva, o face de parcă pândește de mult momentul oportun – sigur pe sine și complet rupt de realitate. Ochii îi strălucesc de satisfacție, poți jura că ceea ce vezi întipărit pe fața lui e adevărul. După ce termină, se miră de efectul pe care-l are asupra celorlalți, ca o sirenă de ambulanță oprită în fața casei de vacanță într-o zi fierbinte. Uneori, pornind de la un detaliu pe care noi restul îl trecem cu vederea, stârnește valuri de râsete și atunci e altceva, brusc, ne destindem, prindem curaj, am putea chiar să dăm uitării treaba asta cum că fiecare dintre noi are un membru al familiei care deși prezent, pare absent, ni se pare o prostie, sună ca o prostie, nu? Așa că toată lumea râde, el râde împreună cu noi, se râde cum nu s-a mai râs. Nu ne rămâne decât să ne bucurăm că e aici, chiar dacă știm că e în altă parte.

Stăm nemișcate una în fața celeilalte, ca două scaune, fără să ne spunem nimic. Ea nu participă la întâlnirea noastră, se uită la mine cu aerul cuiva care a greșit încăperea. De când am ajuns, nu fac decât să fixez detaliile din cameră care m-ar putea ajuta să pornesc o conversație. În realitate, sper pur și simplu să dau peste un buton magic care să facă totul pentru mine. Uneori, trebuie să recunosc, un singur cuvânt e de ajuns ca să-i facă mintea să lucreze din nou, atâta timp cât are legătură cu unul dintre cele cinci subiecte preferate de discuție ale ei. Dar deja am trecut în revistă toate aceste subiecte, de mai multe ori, și am rămas cu senzația unei recapitulări bine făcute. Când repetă ceva, o face cu siguranța celui care spune o poveste bună pentru prima oară, ca și când uite ce idee nemaipomenită mi s-a rătăcit întâmplător în cap, nu știu dacă ți-am mai spus. Cele cinci subiectele de conversație sunt de fapt amintiri – singurele amintiri importante care i-au mai rămas la cei optzecideani pe care-i are și se agață cu toată ființa de ele. Le spune cu fiecare ocazie, le rostogolește prin cap până când le învățăm și noi, familia ei, pe de rost, până când devin și amintirile noastre, poate dintre cele mai clare. Mă uit la canapeaua de sub ea, veche de când e lumea, găurită, peticită, spuzită – și o aud pe dinăuntru cum trosnește sub greutatea ei neînsemnată. Îmi dau ochii peste cap, mi se pare stupid. Femeia asta slabă, care stă pe canapeaua asta gigantică, din alte vremuri, pare un copăcel uscat pe o câmpie vastă. Mă întreb dacă așa de rău stau lucrurile cu adevărat, sau așa par datorită circumstanțelor, fiindcă în raport cu ea, lucrurile din cameră sunt fie prea mari, fie prea strălucitoare. În continuare nu găsesc niciun detaliu care să-mi fie de folos, care să miște ceva în aer și să spargă niște ziduri, acele ziduri a căror înălțime și grosime încă nu o pot aprecia. Într-un final decid să-i vorbesc despre mine, în felul ăsta, mă gândesc, află lucruri noi și poate îi stârnesc curiozitatea. În timp ce îi povestesc, văd lupta care se dă în ea cu încetinitorul ca să parcurgă distanța care trebuie parcursă, pentru a fi măcar pe jumătate prezentă în cameră cu nepoata ei.

Cu doar câțiva ani în urmă, ca femeie singură dintr-un sat mărunt de munte, avea un control incredibil asupra prezentului. Era obișnuită ca răul să vină în valuri din ce în ce mai mari, care nu se mai sparg vreodată. În principal mă făcea să mă gândesc la liniștea largă și imposibilă pe care o simțim uneori în urma unui dezastru care ne lasă fără cuvinte, tocmai din cauza asta, mi se părea relaxant să fiu în preajma ei. Un strat gros de liniște se interpunea între ea și viețile agitate ale celorlați, ascultă-mă, nu se mai poate întâmpla nimic din ce nu mi s-a întâmplat deja, spunea. Ceva de felul ăsta spune și Eduard Louis în textul ăla despre tatăl său, mi-a rămas în cap doar felul în care tatăl obișnuia să numească violența – viață, nimic nu era prea extraordinar pentru a nu fi numit simplu viață. Dramele cotidiene ale copiilor ei o lăsau rece, îi asculta cu privirea în față, ca și cum ar fi urmărit un râuleț care-i curge înaintea ochilor, purtându-i gândurile cât mai departe de ei. Răniți și incapabili să își poarte singuri de grijă la cei patruzeci-cincizeci de ani ai lor, cei patru fii s-au văzut nevoiți încă de pe atunci să o declare senilă, cu mult înainte să fie cu adevărat senilă. Își petreceau zilele dând telefoane medicilor în timp ce gesticulau mult și aiurea, vorbind despre simptome inventate și făcând programări la care ea nu avea să meargă niciodată, fiindcă refuzul ei din ultimul moment rămânea singura realitate validă din toată fojgăiala aia fără rost. Când a început pe bune să uite și-au spus că așa e natural, așa se cuvine la vârsta ei, să mai și uiți, poate îi face bine un pic de uitare, tuturor ne-ar plăcea să lăsăm lucruri în urmă. La optzeci de ani creierul e mai mic cu douăzeci la sută față de când avem douăzeci de ani și cică dăm tot ce-i mai bun din noi. Al ei e și mai mic de atât, o formațiune ciudată, parcă accidentală, și a început deja să uite. Benzi late de memorie se pierd în fiecare zi, oricare ar putea să ne conțină și pe noi. Memoria recentă se duce prima, rămâne în locul ei o serie de date inutile despre trecutul îndepărtat, despre ce s-a întâmplat și cum a fost – câteva momente izolate, lipsite de intensitate, plictisitoare. Sunt povești bune de spus mai departe, așa e, dar nu te ajută la nimic, inconsistența lor enervează.

Când mă uit acum la ea, mă întreb ce fel de viață a dus și care-i adevărul ei, dacă a mai rămas ceva din el. Îmi e imposibil să-l mai pot afla, în familia noastră nu se vorbește niciodată la momentul potrivit, nu se livrează la timp emoțiile corecte, ba chiar, de cele mai multe ori lăsăm să ne alunece printre degete și cele mai arzătoare convingeri, darămite fleacurile și nevoile care ne fac mai umani. Îmi reproșez că știu așa de puține lucruri despre ea, ca un ghid turistic detașat. Pot înșira cronologii, evenimente, fapte diverse, dar nimic care să-ți facă inima să zvâcnească. Își leagănă capul dintr-o parte într-alta și mă întrerupe din povestit, întrebându-mă un singur lucru, la nesfârșit, ca o bandă stricată, când îți termini facultatea. Am terminat-o de aproape un an, muncesc, iau bani, locuiesc într-un apartament mare, plătesc chirie mică, totul merge impecabil, clar, ca un injectomat care livrează cantități de soluție perfecte, adaptate – continuu. Îi spun asta, exagerând, îi spun mai mult de atât și văd cum urcă o notă subtilă de optimism în ea ca și cum am fi una și aceeași persoană, și cu mândrie îmi spune, da, ce-mi semeni, câtă ambiție, nimeni nu mai are atâta ambiție ca noi două în familia asta. 

Nici chiar. Să nu uităm că abia ieri, pe drumul de întoarcere de la ea înspre casă, o stare de sfârșire a pus stăpânire pe mine, am oprit mașina lângă un lac unde câteva undițe străluceau discret în întuneric, am bâjbâit o vreme, apoi am dat un telefon care cel mai probabil va constitui începutul unei despărțiri pe care nici măcar nu mi-o doresc, toți prietenii mei știu că la aproape treizeci de ani nu am nicio abilitate de a lua decizii bune. Ea, pe de altă parte, în intervalele scurte de prezență, când corpul și mintea se pun de acord, e o femeie extrem de activă, se mișcă ușor printre lucruri, liberă, fără să lase urme. Vorbește ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum scurgerile de memorie au fost doar niște pale de vânt ce au bătut întâmplător în direcția ei, iar acum că au trecut am putea pur și simplu să ne reluăm viețile de unde le-am lăsat, fără prea multă gălăgie. Exact asta se și întâmplă, zilele de genul arată cam așa, plus/minus câteva elemente de decor. Se trezește de dimineață, energică, alertă, știe exact ce are de făcut, nu ezită niciun moment în realizarea planurilor. Mănâncă ceva pe fugă, ia pastilele din niște cubulețe albastre ordonate pe zile și pe momentele zilei, hrănește pisicile, puii, câinele care lipăie prin fața casei. În casă, sare de la un canal de televiziune la altul, imună la titlurile de senzație, caută doar o voce pe care să o poată asculta. Nu e atentă, nu are așteptări, își dorește familiarul. Unele voci umane te fac să te simți mai bine, indiferent de conținut. Găsește ceva în concordanță cu starea ei, lasă telecomanda jos și se apucă de trebăluit, spală haine, mătură preșul și podeaua, strecoară cafeaua, udă plantele – într-o coregrafie impecabilă, de ținut minte. Înspre amiază, când întreg satul se mai dezmorțește, își amintește că i-a promis să-i împrumute niște bani unei femei din sat, prietene vechi, mereu se susțin una pe alta când au nevoie. Îi e ușor groază de drumul până acolo, e în celălalt capăt al satului, pe deal încolo, dar totuși, se ține de cuvânt. Vede înșiruite garduri și case cu care e obișnuită; rareori mai apare câte o fațadă vopsită și recondiționată, ca cea de acum, de culoarea mandarinei, în care credea că nu mai locuiește nimeni de-o veșnicie. Un sentiment de incertitudine i se răspândește prin corp și se trezește într-o liniște completă. O mașină trece în viteză pe lângă ea și ridică o dâră de fum și praf, nu o vede, nu o aude. Era o casă cu pereți albi, micuță, pe care a năpădit-o iedera într-o singură vară, chiar după ce au murit proprietarii. Acum strălucește a vopsea proaspătă, un portocaliu jenant. De când nu mai iese din casă, multe s-au schimbat. Ce nu știe e că în urmă cu o săptămână a trecut iar pe aici, mergea înspre aceeași femeie, cu aceeași sumă de bani. Între timp, femeia a mers la spital să se opereze de cancer mamar și nu s-a întors. Va aștepta la ușă, se va uita prin geam la semiîntunericul din interior și va sta așa o vreme, făcând o buclă în timp pe care nu o va înțelege niciodată, dar pe care o să o poarte mereu undeva în adânc, alături de celelalte pierderi de memorie.  

N-ai mai mâncat de zile întregi. Ba da, am mâncat, ești culmea, cum să nu mănânc, crezi că îs proastă. Face ochii mari, se minunează că pot spune așa ceva. Chiar nu a mâncat, dar renunț ușor, îmi vine să râd când mă uit la fața ei, care deși încruntată, e drăguță și mirată; e mereu pe fază când vine vorba să se apere de acuzații de genul, lucru pe care îl luăm drept un semn clar de sănătate mentală. Mai deschid o dată frigiderul să mă asigur de ceva ce știam oricum, pare și mai plin ca ultima oară, nu mai știu ce să cred, alimentele se îngrămădesc constant în spațiul ăsta neexplorat de nimeni, n-am nicio idee de unde vin. Mă ridic și pun la fiert câteva ouă pentru cină, încălzesc și niște cartofi piure peste care arunc un pumn de pătrunjel – poate fi neplăcut să mănânci singur, înțeleg, nici eu nu-s proastă, așa că încep să aranjez masa pentru două persoane, față în față, despărțite de un strat fin de așteptări. Se uită la simetria lucrurilor, la cele două seturi de tacâmuri, cele patru ouă tăiate în jumătăți, bolul cu cartofi din centrul mesei, și îmi spune poftă bună. Poftă bună și ție. Eu nu mănânc, termină cu prostiile. Ba da, am pus masa pentru amândouă. Nu mi-e foame, tocmai ce am mâncat. Când? Îs de trei ore aici și nu te-am văzut mâncând. Chiar înainte să ajungi. Aha. Da, serios. Ce îmi spune nu e tocmai minciună, doar că nici adevărul nu mai are atâta importanță. Dacă refuză alimentația, nu bea apă sau nu urmează tratamentul recomandat – nu se poate întâmpla nimic grav, moartea e atât de aproape, încât nu mai are nicio valoare. E ca-n momentele când fixezi un punct apropiat mai multe secunde la rând până când conturul se sparge, vederea se încețoșează și punctul dispare undeva în spatele privirii. Fac și o cafea tare, mai am de făcut drumul înapoi spre casă în seara asta și mă simt amorțită. Afară, lumina e alta, soarele se retrage în nebunia aia de baltă roz de la apus și lumea se transformă într-un foc de artificii îndepărtat. Ne uităm amândouă înspre acolo. Ca să ajungă înăuntru, lumina trece printr-un strat de frunze de Dieffenbachia – niște plante minunate așezate în urmă cu douăzeci de ani pe pervazul interior al ferestrei. Acum arată ca niște plante tropicale de proporții extraordinare. Frunzele și tulpinile rup lumina în triunghiuri minuscule care se proiectează peste noi și mișună pe suprafața pielii în ritmuri lente care mă gâdilă și îmi excită nervii. Pentru mine e o baie de lumină la țară, nota zece, pentru ea e sfârșitul unei zile nesfârșite, dar cu siguranță mai bună ca altele, în satul micuț, de nici treizeci de locuitori, în care trăiește singură de peste patru decenii, de când un lanț urât de evenimente i-au smuls pământul de sub picioare, dar n-am chef să vorbesc despre ele.

Mi s-a strecurat în suflet ideea că poate sunt cea mai importantă persoana pentru ea, probabil pentru că ea, mamă a patru băieți alintați,  și-a dorit mereu o fiică care să mai echilibreze balanța, așa că m-am substituit ideii de fiică, peste noapte, iar odată ce am reușit să mă conving de asta, am început să am mai multă grijă de ea, să șuntez generația de părinți care ne desparte și să mă ocup de ea în mod direct, pe cont propriu. Îți face bine să crezi că ești important în viața cuiva, mai ales în viața cuiva care e pe sfârșite. Îți dă senzația că tot ce spui și faci ia o parte din suferință. Gesturile cele mai mărunte capătă amploare, așa că ajungi să le alegi cu atenție, să le încarci cu supersemnificații. Am crezut mereu că am o combinație simpatică de trăsături și că pot să mă descurc în împrejurări mai dificile, de care alții se feresc. În general împrejurări care nu mă privesc pe mine. Când vine vorba de mine, rareori ajung să mă simt bine în pielea mea, de cele mai multe ori creez probleme din nimic și stres în timpul celor mai relaxante vacanțe la mare. Mi se întâmplă să mă aflu în mijlocul unei conversații plăcute când dintr-o dată, fără niciun avertisment, intru în standby și plutesc într-o stare de incertitudine din care ies câteva ore mai târziu, terfelită și supărată pe mine însămi, fierbând în suc propriu. Apoi mai sunt momentele în care și cel mai simplu gest îmi pare imposibil, ca cel de a mă opri, cum ar fi în ziua în care am intrat cu mașina într-o femeie gravidă care stătea la semafor într-un Daewoo Matiz ca al mamei mele – nu făcea parte din plan, dar nici nu era exclus din el când m-am urcat drojdită la volan, furioasă, cu o nevoie de a rupe ceva din mine și a arunca cât mai departe. 

Când sunt cu ea, dobândesc mai mult control asupra mea. Ador sentimentul. Controlul ei devine controlul meu. Iar atunci când ea pierde controlul, funcționez ca un device deștept chemat să ofere asistență, fiindcă nu pot să o las văzând-o cum se chinuie să aprindă focul la 100 de grade sau cum toarnă sare în loc de zahăr în prăjitura mea preferată și să o șterg pur și simplu în universul meu paralel, fără nicio jenă. Împreună, găsim un ritm comun. De multe ori nu e clar cine are nevoie de cine, nici nu contează, fiindcă la finalul zilei toată lumea are de câștigat. Nimeni nu se poate salva singur. 

Într-un final se pune la masă cu mine și întoarce furculița încet în farfurie, o pune deoparte, o ia din nou și dă să mănânce. Cantitatea rămâne aceeași douăzeci de minute mai târziu, treizeci, doar estetica se schimbă. Cartofii sunt ciuruiți din loc în loc, împunși cu furculița ca și cum ar fi vrut să verifice dacă mai respiră, ouăle decojite, strălucitoare, pișcate un pic la vârf de o gură extrem de mică. E serioasă în privința asta și nu am ce face. Înghit în tăcere porția mea și pun o folie subțire peste a ei. Vor putrezi acolo, alături de celelalte feluri de mâncare care i s-au pregătit. Aș vrea totuși un iaurt din frigider, îmi spune. Mă execut încântată, aproape că dansez. Îi aduc iaurtul fancy, spumos, cu bucăți foarte fine de ciocolată și banană – combinație ce aduce mai mult a budincă. Dacă aș fi bolnavă, aș mânca probabil la fel: iaurt, smoothie, griș, ceva care să alunece lin în jos, în tandem cu mine. Face eforturi mari cu iaurtul în timp ce ne uităm amândouă la un film de pe TVR 1 pus pe mut, dar tot rămâne mai bine de jumătate din el. Iaurtul îi opune rezistență alunecând din linguriță sau din colțul gurii. Cina noastră ia încet sfârșit, e târziu. Îmi strâng catrafusele, o îmbrățișez și plec cu o licărire de speranță că poate ceea ce i-am povestit astăzi se va întoarce într-o zi înapoi ca un bumerang, va deveni un nou subiect de conversație, peste care vom adăuga altele noi în timp. Din ușa casei, îmi spune, să mai vii pe la mine, n-ai mai fost de mult, pe urmă își pune palma peste gură îngândurată și se uită dintr-o parte într-alta a străzii. Îi zâmbesc, într-adevăr ziua de ieri pare și pentru mine trecutul îndepărtat. Pe drum, în dreptul lacurilor, noi undițe se ivesc în semiîntuneric, toate așteptând să se întâmple ceva în adâncuri.  

Lucia Lupea

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Câinele mamei mele – Alexandru Gorghe

Câinele mamei mele – Alexandru Gorghe

Poeme – Mihaela Vancea

Poeme – Mihaela Vancea

Apofrade – Dan Sociu

Apofrade – Dan Sociu

Poeme – Olga Ștefan

Poeme – Olga Ștefan