Traducere de Ioan Coroamă
Ciulin de mlaștină
Un gong sună în templul întunecat al pământului
și acum, în sus, ciulinul vine.
Nimic duios despre această consonanță
de mănunchiuri mov, acest strop de săbii verzi.
Nimic duios, dar fiecare parte-a sa i-un suflet:
ridicându-se sus deasupra pământului moale între
mare și maree, în hinterlandurile fermei.
Și ce suflet e acela care împodobește cerul
cu creneluri și sulițe țepoase?
Ce parte a sufletului uman este acest ciulin?
Bravul și temutul, solitarul, rezistent la îngheț,
efemer, ferm, îndărătnic, cu inimă frântă
și cu inimă mare, și contradicție a spinului:
toți răniții, și toți cei ce rănesc, gloria îndurării,
toată solitudinea căsătoriei cu un loc.
Al nostru nativ, ciulin al Holocenului, a noastră neplăcută,
luncă-mlăștinoasă, ciulin ce iese din tipare,
candelabre pline de nectare și înțesate de albine,
hârâitul nostru și asprimea pericolelor,
pana pufoasă de scai înflorită de vântul nostru de septembrie,
cunoscătoare a resurecției țepoase: își coase
fiii și fiicele înapoi în rădăcini pivotante
în pământul adâncit. Singură și înverșunată, distruge
lunca necosită cu înrădăcinarea sa adâncă
și cu intenția-scai. Acesta este
lucrul făcut, și fixat printre stufuri,
aceasta este nașterea cu-piciorul-în-apă a locului-prezent.
Apoi ascendența începe din nou.
Necoapte
Ce pot să-i spun fiului meu ca să-l ajut s-adoarmă?
poveștile de jale sunt încă necoapte:
un cântec de ciocane în întuneric palid.
I-aș putea spune cum lucrează pinii să-și suporte
conurile, să scrie cartea strămoșilor lor printre
ace ascuțite: ciudații pumni
și fistule pe care înceata sevă verde îi hrănește.
I-aș putea spune că umbra-i mai sănătoasă decât lumina,
în ciuda a ceea ce ei ne spun despre ‘beznă’.
Întunericul e mai onest. Ascultă mai greu, pe de altă parte.
El știe asta, el simte asta, în camera fără aer a lui August
când toată lumea e schimbată de
infraroșii tocite și ochii lui de bufniță.
I-aș putea spune cum conurile născânde
izbucnesc în ramurile pinilor de parcă durerea
ar putea să ia formă. Sau doar eu sunt cea care vede
jale peste tot? Am deschis fereastra puțin.
Afară, copacii scorojiți scârțâie cu greutatea
poveștilor care-și pierd încetișor sensul.
Cum să fii un copac fără ploaie?
Cum să urci un munte dacă un munte nu-i acolo?
Spune că nu poate s-adoarmă până ce nu se termină povestea.
Afară, ciocanul continuă să bată pironul.
Dar ce construim, dacă nu un viitor?
Nu pot să-i spun ce văd cu ochii închiși –
atâtea guri împingându-se împotriva
pământului secetos, ca și cum ar fi pești
care nu pot respira, pe suprafața unui iaz.
Ce spun ele, nu pot auzi, necruțător –
membrana dintre noi nu va ceda.
Fiul mă-ntreabă dacă o ușă se izbește în vânt.
Zice că vede o figură ce stă lângă patul lui.
I-aș putea spune că trăim într-o lume poroasă
și că acea ușă nu se închide niciodată.
Dar totuși trebuie să ne culcăm, zic. Știu că ți-e teamă.
Ce coace conul, dacă nu-i speranță?
Jemma Borg s-a născut în Essex. Este licențiată în zoologie și deține un doctorat în genetică evoluționară. A lucrat ca scriitor și editor științific, administrator de cercetare în sectorul caritabil, ca activist de mediu și ca profesor. Primul și singurul său volum de poezie, The Illuminated World (Eyewear, 2014), a câștigat Fledgling Award. În 2017, Jemma Borg a fost câștigătoarea RSPB/ Rialto Nature and Place Competition, iar în 2018 a obținut Ginkgo International Ecopoetry Prize.
Poemele sale au fost publicate în diverse reviste, precum Poetry Review, Poetry London sau Stand. De asemenea, poemele sale au fost incluse în antologiile I am twenty people! (Enitharmon, 2007), Oxford Poets Anthology 2007 (Oxford Poets/Carcanet, 2007), Lung Jazz: Young British Poets for Oxfam (Eyewear/Cinnamon 2012) și The Poets’ Quest for God (Eyewear, 2014).
Fotografie copertă: Painting by Jian Chong Min 简崇民 (n.1947)
Echinox
Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.
