Printre rânduri, cu sensibilitate

Printre rânduri, cu sensibilitate

Joan Didion, Let Me Tell You What I Mean, Penguin Random House, 2021.

Câteva aspecte îi preced—la momentul actual—scriitoarei Joan Didion: pe de o parte, imaginea de cronicar esențial al (contra)culturii americane și, pe de alta, figura insului privat și modest sau, dacă vreți, un fel de apogeu al omului de rând. Dacă stilul concentrat, elegant și incisiv al autoarei, precum și antrenarea în politicile epocii marcau orizontul colecțiilor de eseuri (Slouching Towards Bethlehem, 1968 și The White Album, 1979), și romane precum Run, River (1963) sau Play It as It Lays (1970), memoriile (The Year of Magical Thinking, 2005 și Blue Nights, 2011) o ancorează în coordonatele tragediei personale, aceea de a-și fi pierdut soțul și fiica în mod subit.

Fenomenul Didion continuă, iată, cu o revenire candidă pe scena literară. Let Me Tell You What I Mean, o compilație de eseuri inedite, scrise între 1968 și 2000, extinde paradigma yeatsiană ce rămâne fundamentală imaginarului ei: “Things fall apart; the center cannot hold”. Dacă scrierile sunt automat racordate unei dimensiuni temporale apuse, se întrevăd, totodată, și prizele lor la atemporalitate. Let Me Tell You What I Mean își face apariția apoteotic, în miezul crizei globale, tocmai pentru a descoase și a chestiona materialul ontologic rămas în urmă. Eseul Alicia and the Underground Press, de pildă, ridică problema presei americane ce asfixiază adevărul obiectiv, scoțând la iveală futilitatea actului comunicativ, în timp ce A Trip to Xanadu relevă neajunsurile culturii locale mitologizante în detrimentul creativității și a creației: „Make a place available to the eyes, and in certain ways it is no longer available to the imagination”.

On Being Unchosen by the College of One’s Choice reflectă dilemele unei tinereți dependente de mitul succesului individual („Finding one’s role at seventeen is problem enough, without being handed somebody else’s script”), iar capitolul Why I Write, cu trimitere la estetica orwelliană, dezice pretențiile academice în favoarea unei sensibilități vitalist-proteice:

“In short I tried to think. I failed. My attention veered inexorably back to the specific, to the tangible, to what was generally considered, by everyone I knew then and for that matter have known since, the peripheral.”

La granița dintre artificiile ziaristice ale lui Truman Capote și confesionalismul livresc din Jurnalele Sylviei Plath se află noua colecție de eseuri semnată Joan Didion. Cartea se mișcă în răspărul timpului și al entropiei, folosindu-se de materia primă care i-a stat la dispoziție dintotdeauna: flaubertianul mot juste – „I learned a kind of ease with words, a way of regarding words not as mirrors of my own inadequacy but as tools, toys, weapons to be deployed strategically on a page . . . I write entirely to find out what I’m thinking, what I’m looking at, what I see and what it means”.

Cezar Popa

Termină norvegiană și studii irlandeze. Citește Pynchon și Borges de la cap la coadă, iar Derrida pe diagonală. Scrie proză scurtă unde locul îl face pe om.

Articole similare

Da capo al fine

Da capo al fine

Unde totul este destrămat

Unde totul este destrămat

Despre maturizarea postumanismului poetic românesc

Despre maturizarea postumanismului poetic românesc

Despre distanța care ne apropie

Despre distanța care ne apropie