El ventre del mar (În pântecul mării, reg. Agusti Villaronga, 2020)
El ventre del mar (Agusti Villaronga, 2020), proiectat la TIFF anul acesta în cadrul secțiunii Focus Spania, pornește de la povestea tabloului Le Radeau de la Méduse, realizat de Théodore Géricault, și de la romanul lui Alessandro Baricco despre același subiect. Este reconstituită, astfel, drama dezumanizării a 147 de membri dintr-un echipaj marin, care, în 1816, în urma pericolului unui naufragiu, au fost nevoiți să încerce să se salveze pe o plută, undeva în apropierea Senegalului. Cei care se aflau pe bărcile de salvare au tăiat sforile de care era legată pluta, iar tragedia a fost inevitabilă: foamea, setea, canibalismul au făcut ca supraviețuirea să nu fie posibilă decât pentru cincisprezece membri ai echipajului. Villaronga redimensionează această tragedie umană, dintr-un unghi poetic și filosofic.
Reconstituirea dramei este pusă sub rama unui proces: un medic alb, Savigny, și un marinar de culoare, Thomas, sunt aduși în fața unui tribunal. Deja statutul lor este simptomatic pentru modul în care se vor dezvolta relațiile de putere. Este evidentă aversiunea pe care o simt unul față de altul. La început, este accentuată experiența personală a fiecăruia, urmând ca mai apoi să fie problematizată interacțiunea dintre cei doi. Conflictul se accentuează sub forma unui climax. Perspectiva fiecăruia este profund psihologizată, fapt accentuat mai ales de decor. Foarte multe dintre scene sunt filmate într-o fabrică veche: fiecare personaj este izolat în propria minte, bântuit de propriile fantome. Asta pentru că, inițial, scenariul a fost gândit pentru o piesă de teatru, abia apoi urmând să se materializeze într-un film. Cu toate acestea, Villaronga păstrează multe convenții teatrale: poziția și așezarea fiecărui element în spațiu rămâne o componentă importantă a întregii producții. Figuralitatea accentuează mesajul alegoric, una din mizele lungmetrajului fiind aceea de a da o dimensiune profund umană și actuală a situației, nu atât prin filtrul social-politic, cât printr-unul estetizant.
Pluta devine ea însăși metafora unui teatru de putere. După ce pasagerii își dau seama că au fost abandonați de echipajul din bărcile de salvare și că nu vor putea supraviețui decât prin forțele proprii, se declanșează un fel de război, unde cei puternici iau decizii în numele tuturor. Savigny devine un fel de manipulator al maselor, folosind unul dintre cele mai puternice instrumente: seducția răzbunării. Discursul său îi antrenează pe toți în acest scop, le oferă un sens și un motiv de a rezista. Discursul puterii este scurtcircuitat atunci când se interpun nevoile imediate: apar armele pentru controlul proviziilor, iar ceilalți încep să își piardă încrederea și speranța, până ajung la gesturi radicale, precum canibalismul. Din coșmarul colectiv, fiecare trece în propriul infern. În opoziție cu monștrii psihologici devoratori, marea își păstrează calmul seducător. Valențele simbolice pe care le capătă sunt transpuse într-un mod extrem de poetic: devine „o imensă grădină a morții fără cruci funerare”, un „spectator” tăcut și răbdător, care asistă la manifestarea umanității în cele mai sălbatice moduri.
Deși reprezintă pericolul, marea rămâne și singurul reper spiritual, care asistă la întâlnirea fiecăruia cu propriile fantome și aduce cu sine revelația adevărului. Filmul privește situația doar ca pretext pentru a construi o meditație puternică despre moarte, adevăr, umanitate, în general. Nu pierde prilejul de a-i face cu ochiul spectatorului din prezent, trasând o punte de legătură între situația din trecut și situația actuală a migranților: sunt inserate câteva fotografii din expoziția In the same boat, realizată de Francisco Zizola, în urma crizei care a acaparat Marea Mediterană în 2015. Intenția nu e aceea de a oferi atât o perspectivă socială, cât de a arată „eternitatea” unor astfel de probleme.
El ventre del mar rămâne o încercare de a readuce în prezent o poveste spusă și reprodusă de atâtea ori, prin numeroase filtre artistice. Ca exercițiu stilistic, lungmetrajul reușește să lege convingător elemente din teatru și fotografie, fără emfază experimentală. Revenind la teme abordate și în filmele anterioare, Villaronga explorează și în acest film umanitatea, cu toate paradoxurile și violențele ei.
Fotografie Copertă © Antaviana Films
Andreea Mîrț
Studentă la Facultatea de Litere. Interesată de literatura română contemporană, postmodernism și film.
Cel mai recent număr:
