Lorde, Solar Power, 2021, Universal Music New Zealand.
Cel mai probabil ai auzit de Lorde măcar o dată. Dacă nu datorită revoltatului Pure Heroine, pentru care David Bowie a botezat-o the future of music la doar 20 de ani, atunci datorită bombastului Melodrama, care a reorganizat după reguli proprii mainstreamul pop din 2017. De altfel, imaginea publică a artistei neozeelandeze e greu de ratat: coregrafiile dezordonate, o claie de păr creț, sinestezia și tonul cu mult sub alte cântărețe de aceeași teapă sunt inconfundabile. La fel sunt și așteptările fanilor, care au sărit valurile coming of age de mână cu Lorde și refuză să-i dea drumul. Pentru puberii inadaptați deveniți tineri adulți care nu știu să treacă peste relații, dependența emotivă a devenit subiectul multor glumițe în online: You don’t just ‘get older.’ Lorde releases an album that encapsulates all of your emotions about the discomforts of growing up and then she allows you to move into a new stage of your life. Însă în repaosul de aproape cinci ani, un refugiu departe de urechile lumii în care a germinat cel de-al treilea album, o bună bucată din ce a făcut-o pe Lorde să strălucească în ultimul deceniu s-a rătăcit.
Solar Power e un proiect cu ambițiile bine stabilite, cu temele făcute, deci cuminte și aproape deloc excepțional. Pe toate planurile, cele 12, respectiv 14 piese în varianta deluxe a albumului își spun poezia și se întorc în bancă, unde e puțin probabil să le revizitezi din interes. E clară opoziția față de tot ce-au însemnat Pure Heroine și Melodrama, dar aceste rupturi încăpățânate la nivel sonic, liric, al producției sau al promovării nu alcătuiesc nici măcar o succesiune unitară, darămite captivantă. Și mai evident e faptul că Lorde nu mai vrea să fie Lorde, cât artista din spatele numelui și renumelui, o figură mai banală decât ar fi sperat iubitorii de pop alternativ. Noua direcție e un risc asumat, într-atât cât poate fi vorba de o direcție, dar înseamnă și că un titlu foarte anticipat se dezumflă văzând cu ochii.
De fapt, ce frapează cel mai mult în întreaga secvență Solar Power e plictisul general, văzut în mod oficial ca un disenchantment față de ce înseamnă să servești drept idolul unei noi génération perdue, ca în cazul lui Bowie ori Prince. The Path deschide albumul cu confesiuni cvasi-elitiste à la Billie Eilish pe un ritm aflat la granița dintre Radiohead și reclamele la margarină, iar apoi se pierde în lălăieli suprapuse care devin viciul proiectului: “Born in the year of OxyContin / Raised in the tall grass / Teen millionaire having nightmares from the camera flash.” De legăturile bolnăvicioase ale piesei eponime la Midsommar și George Michael s-a tot vorbit. Câteva piese, precum Secrets from a Girl (Who’s Seen it All) și Oceanic Feeling, se pierd cu totul în sunetele anoste ale anilor 2000, între singurele cântece bune ale Natashei Bedingfield (Unwritten și Pocketful of Sunshine, firește) și coloanele sonore din filmele girl next door de duzină. Altele emulează nostalgia pe care Lana del Rey o reciclează ca regim existențial încă de pe vremea Born to Die, dar cu atât mai mult în NFR! și Chemtrails over the Country Club – produse, iată, tot de Jack Antonoff, care își întărește astfel impresia de one-trick pony muzical. Bunăoară, The Man with the Axe e destul de derivativ cât să fie supărător: “But you, with your tall slashes, your infinite t-shirts / I should’ve known when your favorite record was the same as my father’s / You’d take me down.” Nu mai zic de cardiganele lui Taylor Swift.
Dar nu totul se pierde în acest flotsam solar. În cazuri izolate, punțile îmbogățesc fondul liric sau sonor și însuflețesc un album care, în lipsa lor, ar da mai degrabă în muzică de cameră. Fallen Fruit, de exemplu, e o piesă care m-a smucit la fiecare audiție în altă direcție, de la You Should See Me in a Crown (Billie Eilish) la Soulless Creatures (AURORA) și Hotel California (Eagles). E o oază de inspirație viscerală într-un deșert de acustici împrumutate care se mulțumește cu puțin. Dar, pentru încă jumătate de deceniu, experimentele se opresc aici. La polul opus, Stoned at the Nail Salon e atât de convingătoare prin versuri încât reduce instrumentația masiv, permițând un respiro la fel de memorabil ca Liability. Ajunsă aproape de a capella, anxietatea timpului implacabil e lăsată să vorbească pentru sine, dar fără decadența nihilistă întâlnită la bedroom pop, ci cu o claritate prea rară a reflexiei: “Spend all the evenings you can with the people who raised you / ‘Cause all the times they will change, it’ll all come around / I don’t know / Maybe I’m just stoned at the nail salon.” Iar Mood Ring, deși nu e pe-atât de incisivă cât se vrea, e simpatică și face ce te-aștepți de la o piesă Lorde – de bine, de rău, definește o generație.
În fine, Lorde a dezis cu succes infamul sophomore slump în 2017, dar iată că exigențele pentru cel de-al treilea proiect se dovedesc a fi copleșitoare chiar și pentru acest wunderkind. Nu că o copie la indigo a Melodrama ar fi fost un produs mai îmbucurător, însă teatralitatea e preferabilă moțăielii din amorful Solar Power. Ziceam în iunie: this girl can’t miss. Retrag.
Fotografie copertă © Jugend – 1901, Band 1
Cezar Popa
Termină norvegiană și studii irlandeze; nu le știe pe niciunelea.
Cel mai recent număr:
