La última primavera (Ultimele zile de primăvară, reg. Isabel Lamberti, 2020)
Ultimele zile de primăvară (Isabel Lamberti, 2020), prezent la TIFF în cadrul Carte Blanche San Sebastian, surprinde viața familiei Gabarre-Mendoza, dintr-o mahala a Madridului. Terenul în care locuiesc urmează să devină parte a sălbaticei piețe imobiliare, iar casele de aici vor fi demolate. Filmul încearcă să redea, astfel, drama tranziției și a relocării. Locul La Cañada Real reprezintă acasă pentru o întreagă comunitate, invizibilă în fața autorităților.
Lungmetrajul debutează cu o scenă de familie. Un băiețel de trei ani urmează să își sărbătorească ziua de naștere. Întreaga familie se pregătește. Sosesc câteva rude, copiii se bucură. Petrecerea e întreruptă de poliție, care inspectează locul sub pretextul unui control de rutină. La final, familia află că toate casele de aici vor fi demolate. De altfel, întregul film este construit pe această dihotomie: pe de o parte, comunitatea și familia, cu legăturile lor indestructibile, iar pe de altă parte, interacțiunea cu autoritățile, unde amabilitatea rece nu răspunde niciodată adevăratelor nevoi. Cadrele cu autoritățile sunt mai puține, pentru că miza filmului nu e aceea de a pune problema cu emfază, cu un militantism vădit. În mod evident, se trage un semnal de alarmă asupra politicilor de locuire și relocare la care sunt supuse aceste grupuri. Dar critica vine mai ales prin coborârea la firul ierbii, prin apropierea de comunitate: accentul cade pe viața cotidiană, pe bucuriile și conflictele de fiecare zi. Deasupra lor planează pericolul mutării. Isabel Lamberti pare preocupată mai ales de modul în care se poate trăi cu frica unei tranziții iminente. Certurile de familie și gesturile de tandrețe coexistă cu realitatea legilor cu privire la locuire: sunt alimentate sau accentuate de acestea.
Sunt urmărite firele vieților personale ale tuturor membrilor familiei. Camera îl urmărește pe fiecare în parte, în cadre foarte apropiate, cel mai adesea prim-plan-uri. Ni se oferă o perspectivă multiplă asupra tranziției. Copiii, pentru care mahalaua La Cañada Real reprezintă un loc de joacă unde descoperă mereu ceva nou, vor suferi când un vecin se mută și pierd, astfel, un prieten. Este simptomatică imaginea cu un copil din familia Gabarre-Mendoza care îl vizitează pe vecinul relocat: betonul din fața blocului cu multe etaje nu poate înlocui joaca în gropile de gunoi, care le dezvăluie de fiecare dată altceva. Copiii rămân tăcuți, stânjeniți unul față de altul, pentru că distanța înseamnă pierderea prieteniei. Adolescenții din cartier urmează cursuri de coafor, fără perspectiva angajării, în timp ce se confruntă și cu alte probleme, specifice vârstei. Un băiat din familie devine complice într-un furt, dar familia îl salvează la timp. Sentimentul de inadecvare și dezolare se accentuează atunci când merge în oraș și intră dintr-un coafor într-altul, cu dorința de a-și găsi un loc de muncă. Accentul pus și asupra dramelor interioare și personale ale fiecăruia invită la empatie și la o înțelegere mai largă a contextului. Problemele sociale se articulează în diferite ramificații și conjuncturi. Cu toate acestea, familia extinsă luptă pentru a rămâne împreună. David, tătăl, este surprins încercând să mențină familia unită și, în același timp, să contribuie activ în comunitate, atunci când ceilalți au nevoie de ajutor. Nu uită să păstreze intacte bucuria și iubirea, ca atunci când organizează o serată de rămas-bun, chiar înainte de a părăsi locul în care și-a trăit, alături de ai săi, cea mai mare parte a vieții.
Isabel Lamberti îmbină în această producție ficțiunea și documentarul. Pornește de la un caz real, atent documentat și lucrează cu actori neprofesioniști (membrii familiei Gabarre-Mendoza se joacă pe ei înșiși). Filmul devine un fel de reconstituire, într-un mod autentic, a dramei acestei comunități. Intim și personal, lungmetrajul reușește să pună multe întrebări asupra ce înseamnă relocare, tranziție forțată, dar și familie, comunitate. Una foarte simptomatică este pusă chiar la biroul unde se completează cereri pentru primirea locuințelor: „Dar cum poți să îți aduni întreaga viață în două zile?”
Fotografie Copertă © Carteles de Cine
Andreea Mîrț
Studentă la Facultatea de Litere. Interesată de literatura română contemporană, postmodernism și film.
