Atelierele de poezie Super9 (II)

Atelierele de poezie Super9 (II)

Anul acesta, în perioada 30 august – 5 septembrie, a avut loc a noua ediție a Festivalului Internațional de Artă Făcută de Adolescenți Super de la București. În ultimii ani, festivalul a căpătat o vizibilitate mai mare decât s-ar fi așteptat organizatorii când, liceeni fiind, au inaugurat acest proiect cu așteptări modeste și buget limitat. Pe cât de popular a devenit evenimentul, pe atât de diverse opțiunile de ateliere din cadrul acestuia: n-ar trebui să ne surprindă că și poezia are, alături de film, fotojurnalism sau teatru, un loc important în palmaresul Super.

De patru ani încoace, Teona Galgoțiu s-a ocupat de secțiunea de poezie a atelierului cum nu se poate mai bine: a selectat minuțios, a scos antologii anuale, a organizat lecturi și, nu în ultimul rând, a strâns laolaltă traineri diverși și relevanți, de la care fiecare generație de poeți liceeni a avut câte ceva de învățat și asimilat. Să nu mai spunem că, printre participanții ultimilor ani, se află nume despre care auzim frecvent în lumea literară: mă gândesc la oameni precum Ruxandra Gîdei, Mișa Dragomir, Ioan Coroamă, Ioana Tătărușanu, Maria Miruna Solomon sau debutanții Luca Ștefan Ouatu, Tudor Pop și Vlad Berariu. Poate că Super are un rol mai activ în câmpul literar tânăr decât orice alt cenaclu moștenit din douămiism.

De vreo doi ani, am devenit eu însumi co-organizator, curios să observ cele mai proaspete dinamici literare încă din fașă. După cum veți vedea, n-am motive să fiu altfel decât entuziasmat. Ludmila Țurcanu, Mara Cioroianu, Beatrice Pleșcan, Maria Fărcaș, Bogdan Vișan, Victor Troșan, Eli Cotan, Ioana Răducu, Iustina Roșu, Alice Coman, Beatrice Baciu și Simina Seliștean sunt cei 12 participanți despre care cred că vom mai auzi în viitorul apropiat. Și au avut și niște traineri pe măsură: Teona Galgoțiu, Radu Nițescu, Mircea Andrei Florea, Deniz Otay, Iulia Militaru și Anastasia Gavrilovici, fiecare cu metode și atitudini diferite, uneori contradictorii, alteori complementare. Asta e OK: confuzia poate fi câteodată benefică.

Mai jos aveți ocazia să citiți câteva texte scrise de aceștia în cadrul atelierelor de poezie. Au avut bunăvoința să ne scrie și câteva rânduri despre experiența lor de la Super.

(Mihnea Bâlici)


Eli Cotan

Sunt Eli, am 17 ani, sunt din Iași și am ajuns la Super mai mult din întâmplare.

„A fost o încercare de a răspunde la întrebarea cum ar fi dacă… ? Și a fost să fie. În mai puțin de o săptămână am găsit un loc care m-am potrivit perfect, am dat peste o deschidere și o dorință de a înțelege care nu pot veni decât din punctele comune pe care îi aveam toți cei prezenți acolo. Atât poeții invitați pentru a susține atelierele de poezii, cât și ceilalți participanți la poezie și film mă forțau zilnic să caut ceva nou, să privesc lucrurile altfel decât o făcusem până atunci, să îmi permit să mă deschid și să încheg prietenii la care acum țin enorm. Nu știu cui se datorează simbioza pe care am simțit-o – artei în general? spiritelor tinerilor atât de pasionați și implicați pe care am avut norocul să îi întâlnesc? – dar o să admit, fără să exagerez, că am plecat de la prima (dar nu și ultima!) experiență Super un om schimbat (în bine).”

nu sunt în stare

nu ocupi spațiu în mintea mea
nici măcar atunci când te văd pe stradă
trebuia să ne întâlnim la 23 de ani
aș fi plecat după un an și aia ar fi fost tot
ne-am fi dat seama mai repede că nu așa ar trebui să meargă lucrurile
aș fi avut mai multă experiență aș fi putut
să mă prefac mai bine

ești ca un câine cerșetor
sau o viespe pe care am enervat-o
nu scap de tine nicăieri
ești un caiet făcut ferfeniță
fiindcă i-am lipit paginile pe pereți
ca totul să arate mai drăguț
în mine e un gol
cu forma ta perfectă
pe care tu n-ai reușit să-l umpli niciodată

de ce mi te plângi când
treci pe stradă și nu te văd
nu vrei să ocupi spațiu în mintea nimănui

trăiesc într-un loc
întins, alb și gol
cu un ecou idiot care nu mă lasă
niciodată să fiu singur cu adevărat
la mine în cameră e întuneric ca-ntr-o inimă
ai avut dreptate, se potrivește perfect
nu sunt în stare să mă încălzesc

Ioana Răducu

Mă numesc Ioana, am 19 ani și sunt din Argeș, un loc care se strecoară în textele mele mai des decât mi-aș fi închipuit. Sunt studentă la Literatură Engleză și Franceză și cred că scrisul e cea mai terapeutică modalitate de a documenta și de a conserva ceea ce memoria mea tinde să estompeze.

„Am încercat să evit clișeul cu ieșitul din zona de confort, dar tot la el mă întorc; nu cred că există mod mai potrivit de a sintetiza efectul pe care Super l-a avut asupra mea. Nu-mi citisem niciodată textele cu voce tare—poate doar de una singură, în camera mea, deși chiar și ritualul ăsta simplu mă făcea să mă simt aiurea. Workshop-ul de poezie m-a ajutat să mă detașez încet-încet de asemenea inhibiții și să am o atitudine mai răbdătoare și degajată față de ceea ce scriu.
Ce mi se pare cel mai important este că atelierele Super mențin o atmosferă de susținere și curiozitate care demonstrează că poezia e un mediu cât se poate de prietenos. În loc să o percep ca pe o sferă elitistă și inaccesibilă—așa cum încă lasă de înțeles canonul școlar—o văd mai degrabă ca pe un instrument de exteriorizare care îmi oferă libertate totală de a mă juca și de a experimenta, un spațiu în care eu stabilesc regulile și tot eu îmi permit să le încalc atunci când simt că e necesar.
Mă entuziasmează să văd că, datorită atelierelor, s-a format o adevărată comunitate de adolescenți pasionați de artă. Mă entuziasmează și mai tare faptul că am avut ocazia de a face parte din ea. Oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul celor șase zile mi-au imprimat o energie și o poftă de scris pe care nu-mi aduc aminte să le mai fi simțit atât de intens. Nu pot să nu-mi imaginez cât de bine mi-ar fi prins o posibilă participare la Super acum câțiva ani, când abia începusem să scriu ceva în vecinătatea poeziei, dar prefer să cred că am ajuns aici în momentul cel mai prielnic. E o experiență care îmi va rămâne dragă; și-a lăsat o amprentă deja perceptibilă asupra raportului dintre mine și poezie.”

chronically online

Nu te mai compătimi și începe să trăiești:
învață să simulezi simptomele oricărei boli
până ți le însușești,
până crizele de misofonie
neutralizează ultimul impuls social.
Nimic bizar. Toate strâmbăturile exersate
în oglindă, acum în zadar.

Ne simțim tot mai neiubiți, dar nu ne deranjăm;
decât în companie proastă mai bine singur pe tumblr.com,
ore în șir de doomscrolling în care
vrăjitoarele virtuale îți garantează că paralizia în somn
e activitate demonică sau poate
doar corpul tău cerând
ceva ce nu-i poți da—

deșerturi înghețate dincolo de poli
dincolo de aproape
unde lumina dispersată din banchize țese
o pânză între om și omenire. O singurătate
mai rece decât în lumina
ecranelor.

Iustina Roșu

Am 16 ani și locuiesc în București. Între atâția poeți reali, sunt the kiddo de la mate-info intensiv, care nu va renunța la poezie. Mereu am vrut să aparțin mai multor lumi, that’s my spoken secret :). Asta m-a păstrat fresh și mi-a dat șansa unei alternanțe which keeps me going further and further. Dați-mi o pisică, o pereche de căști for my metal, un bilet de avion cu o destinație aleatorie și voi fi cea mai fericită. :)

„Pentru mine, Super9 reprezintă cea mai completă experiență de scriitură pe care am avut-o în cei doi ani de când scriu. Pe lângă oamenii faini pe care i-am cunoscut (colegii mei de la atelier și trainerii), percepția mea asupra scrisului și a poeziei s-a schimbat. Atelierele mi-au lărgit perspectiva: se poate scrie despre orice temă, în orice moment. Poezia se dezvoltă multidirecțional, fără ca o direcție să fie superioară alteia, sunt pur și simplu diferite. Le asimilez cu mai multă ușurință. Mă concentrez asupra mea, îmi extind mesajele, tratez cu blândețe, înțelegere și reziliență ideea că stilul meu nu e definitivat, încă mă aflu în căutarea unei voci proprii, nu mă grăbesc și iubesc luciditatea în poezie. Am adăugat niște contraste felului în care scriam, ele erau în mine și atelierele m-au ajutat să le pun pe hârtie. În plus, m-au scos din cochilie. Am pășit într-o altă zonă, una exterioară, în care nu-mi mai sunt doar mie martoră, fără să-mi pese neapărat de ceilalți martori. Cred că asta este o mișcare esențială pentru cei care scriu: scriem despre noi, despre ceilalți, dar niciodată despre lumea întreagă. Super9 a însemnat o evoluție neașteptată pe acest drum al asumării. Singurul și marele dezavantaj: imposibilitatea de a participa în anii următori la atelierul de poezie. Poate schimbați regulamentul în sensul ăsta. :)”

Excizare

Prin cel mai tehnologizat geam din Europa
te văd cum îmi faci cu mâna.
Întrebarea dacă te-am cunoscut apare ca un atavism
în aria vizuală 18 din lobul occipital drept
responsabilă pentru numirea a ceea ce văd.

Minuscul, geometric ca un cârlig de pescuit
băgat în ochi.

Algia fluidă cu mâini palustre
îmi deschide gura și se scufundă până în
crâncena concavitate stomacală,
căutând orice grăunte memorial îngurgitat.
Nu o mai învinuiesc,
așa știe ea să mă îmbrățișeze,
așa știai tu să mă îmbrățișezi.

Închid ochii. Gravitația se inversează.
Mă rostogolesc pe cel mai tehnologizat geam din Europa,
absorb țăndările, lumina cinematică, imaginile digitalizate,
cu sete le mestec ca pe nisip.
Îmi vine să le scuip și să mă scuip,
așa cum ai întoarce pe dos un sac de țesut viu.
Coliziunea furie-neputință,
tot ce am înghițit-neputință,
tot ce am urlat-neputință
se sfârșește cu zdrobirea proprie.

Deschid ochii. Fac o incizie în encefal,
cu furculița ruginită de la cantină mă operez pe loc.
Ți-aș arunca bucata asta de carne, să-ți stea în gât,
să te sufoci măcar pe jumătate din cât m-am sufocat eu,
dar nu te cunosc.
Te confund.

Alice Coman

Alice Coman are 17 ani și învață la Colegiul Național „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte. A mai publicat poeme pe Poetic Stand și pe optmotive. Când nu scrie, citește, dansează sau face prăjituri. Simte că adolescența e pe sfârșite și nu mai e nimic de făcut în privința asta.

„A trecut o săptămână de când m-am întors acasă de la București și încă îmi este dor de zilele petrecute în cadrul workshop-ului de poezie, de la diminețile în care întârziam aproape mereu, la traineri și la momentele în care puteam să mă concentrez doar pe scris poezie. Dar mai ales îmi e dor de oamenii cu care am reușit să rămân prietenă. De când i-am cunoscut, am știut cât de asemănători suntem, nu doar când vine vorba de cunoștințe și poeți preferați. Încă sunt cu gândul la toate senzațiile pe care le-am experimentat împreună și la amintirile cu care am rămas, nu pot procesa cât de mult ne-am atașat unii de ceilalți în doar câteva zile. See you next year, Super <3.”

the man with the axe

am visat că aveai șuvițe albastre și stăteam pe
canapeaua ruptă din gară. cu ghiozdanul în spate,
cu umerii goi, pătrundem în taiga fără nici o grijă.

tu îți făceai prieteni oriunde mergeam
și eu muream de rușine. o să las natura
să facă ce vrea cu mine:

dimineața în solarul improvizat, la moșie unde
facem poze și le trimitem părinților. ei ne trimit
pupici și inimioare.

cari multă anxietate și mi se face iar rușine.
inima intră în faza de negare, trag de ultima
rază de luciditate, rămân vocalurile trimise la supărare.

cine mai salvează băiețelul trist?
cine mai salvează fata neștiutoare?

Beatrice Baciu

Probabil petrec mai mult timp pe Spotify decât pe orice altă aplicație. Am văzut Matrix aseară, m-am trezit târziu și trimit asta (ca de obicei) pe ultima sută de metri. Mă cheamă ceaidansant pe instagram, dar nu-mi place ceaiul (e prea fierbinte). Să dansez îmi place. În special pe disco.

„Poemul ales de mine este unul colaborativ, puțin reeditat de mine și este chiar primul text scris la workshop, în prima zi. Are 22 de versuri în total, 11 ale mele, iar 11 de la fiecare din colegii mei, alternându-se unul scris de mine cu unul completat de către ei. Cred că a ieșit ceva foarte frumos și că asta se datorează chimiei și inspirației pe care le-am descoperit în melanjul stilurilor și vocilor noastre proprii. Tot acest melanj m-a provocat să îmi ies din zona de confort și să mă adaptez pentru a mă armoniza cu ceilalți și cred că am reușit. Cred că poezia păstrează o coerență și sensibilitate și sunt onorată să fi creat acest poem cu contribuția colegilor mei, pe care îi apreciez enorm, atât ca oameni, cât și ca poeți.”

Nimic nu apropie oamenii mai mult decât îmbrățișările.
În fiecare dimineață, simți nevoia să cuprinzi pe cineva
în brațele tale mari.
Dar sunt degeaba mari, când nu-s totuși destul de mari
încât să cuprindă lumea toată.

„Puteți face schimbul” zice Mihnea,
gând spre măreață cuprindere!
Dacă toți am face schimb cu ceilalți,
poate ne-ar fi (la scară largă), mai bine.
Dar schimbarea este o capcană sinistră cu fațete albe și negre,
Iar mie de fiecare dată mi-au picat doar cele negre.

Am observat că oamenii și zarurile nu se îmbrățișează prea des,
sau poate doar atunci când au un interes,
gen să dea 6 6 când joacă table
la cupa mondială
sau 666 la 3 noaptea în cimitirul central,
unde făceam ritualuri ca să apară Elodia,
singura femeie de care-mi era frică atunci.

Frica m-a făcut să o las mai moale cu îmbrățișatul
Și ca să justific asta, a trebuit să zic că-s germofobă.
Dar mie de fapt mi-e frică de mâinile prea albe
care se pot înfășura oricând în jurul gâtului
și care de fapt au și făcut-o.

Acum, când mă îmbrățișează cineva,
e dovada faptului că e ceva greșit la mine.
Acum, când mă ia cineva în brațe,
își mișcă degetele peste corpul meu
ca și când ar încerca să rezolve un puzzle cu o mie de piese.

Am obosit să (mă) mai ordonez,
îmi îmbrățișez genunchii în poziție fetală.
Mereu uit că cea mai apropiată persoană de mine sunt chiar eu.
Învăț să mă îmbrățișez, să mă pun în pielea mea
și e ciudat, dar nu mă dau bătută.
O să știu că am reușit atunci când mâna mea dreaptă
nu o s-o mai ardă pe cealaltă.

Simina Seliștean

Simina Seliștean este studentă la Facultatea de Psihologie din Cluj-Napoca. A publicat poezie în DLITE, Poetic Stand și în antologia de poezie SUPER9, „dimineți în care plec pe ascuns”. Este finalistă LicArt 2019 și actriță în spectacolul de teatru Fabrici și uzine. A participat la SUPER 2020 și 2021, categoria videopoem și poezie.

„M-am bucurat tare să revin la SUPER, de data asta pentru atelierul de poezie. Cred că nu se întâmplă totdeauna ca un grup de adolescenți veniți din toată țara să lege așa niște prietenii în mai puțin de o săptămână. Cu unii dintre ei m-am simțit conectată după prima zi: Eli, Bogdan, Vic, Alice și eu ne-am sudat ca grup foarte repede, am făcut cam tot ce era de făcut la SUPER împreună. Ne simțeam foarte safe unii cu alții, și asta cred că spune multe. Trebuie să-i menționez și pe cei de la film, fără de care experiența nu ar fi fost aceeași.
E magic să ai aproape niște oameni pe care i-ai cunoscut acum două zile și care rămân la proiecția videopoemului tău, apoi la Q&A, iar la sfârșit te iau în brațe și te laudă, așa cum au făcut ei cu mine, așa cum am făcut noi toți cu Petar când a câștigat la secțiunea de film.
Cel mai important lucru pe care îl face SUPER, cred eu, e că reușește să ne celebreze pe fiecare în parte, ca adolescenți pasionați de film, poezie, literatură, artă. E o normalizare, observi asta când stai seară de seară cu ceilalți și subiectul tot apare, cineva se găsește să spună că se simte bine pentru că oamenii îi seamănă, pentru că nu mai e outsiderul care scrie poezie. Eu am avut parte de «normalizarea» asta abia prin clasa a 10-a, până atunci nu găsisem mulți oameni de vârsta mea care să înțeleagă și să aibă aceleași interese, deci îmi dau seama cât de important e aspectul ăsta.”

1991

1991 a fost un an obișnuit în calendarul gregorian.
a început cu operațiunea furtună în deșert
care a rezultat în instalarea guvernului stolojan
pe 9 aprilie Uniunea Sovietică a mai pierdut o țară
iar pe 10 aprilie se-mplineau încă unsprezece ani
până la dimineața în care
m-am născut eu

eclipsa totală din 11 iulie, vizibilă din
hawaii, mexic, america centrală, columbia si brazilia
neobservabilă din grădina de crini a mamei
pe atunci adolescentă cu brațele mereu cărând trupuri bolnave și dureroase
e factorul decisiv în culoarea pielii mele
Iisuse Hristoase, atât de albastră
atât de frumoasă, dar atât de albastră
copila născută în pulbere de anxietate
scoasă din cezariana declanșată
de frica morții și de sentimentul abandonului
înfășurate ca niște crengi străpungând
pielea unei femei de douăzeci si cinci de ani
cu păr negru și ondulat
cu buze pline și ochi blânzi
cu cea mai frumoasă voce din lume
cu cea mai mare tristețe din lume

eclipsa din ’91
de la ea numai de la ea nici de acasă nici din sângele negru
al tatălui nici din singurătățile grele ale copilăriei
am spaimele fricile crengile negre
gata să străpungă
să iasă prin piele

o blestemată de eclipsă totală
care ea singură
m-a făcut
albastră
așa cum a declarat profesorul de desen, cu fascinație și resemnare,
privindu-mi venele violet în timp ce serveam ca model clasei sale:
ea e albastră. fără îndoială,
o fată atât de frumoasă
dar atât de albastră

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Câinele mamei mele – Alexandru Gorghe

Câinele mamei mele – Alexandru Gorghe

Poeme – Mihaela Vancea

Poeme – Mihaela Vancea

Apofrade – Dan Sociu

Apofrade – Dan Sociu

Poeme – Olga Ștefan

Poeme – Olga Ștefan

No Comment

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.