Confesiunea de zi cu zi

Echinox27 septembrie 2021

Cătălina Stanislav, Nu mă întrerupe, OMG Publishing 2021

Precum în jocul Cătălinei Stanislav („Ți-am spus despre jocul ăsta/ pe care îl știu de când eram mai mică. Întrebi radio-/ul ceva și apoi schimbi posturile și primele versuri pe/ care le auzi sunt răspunsul la întrebarea ta”), cel ce deschide volumul își poate chestiona experiențele și, răsfoind printre poeme, va putea găsi un răspuns într-o secvență destăinuită în maniera de a-l face să simtă înțelegere, consolare, afecțiune și/sau afectare, o voce emanând căldură și mărturisind într-o discuție lejeră: I’ve been through that. Căci adevărata miză a volumului, dincolo de un discurs despre iubire, despărțiri sau mecanismele plăcerii, pare a fi familiaritatea. Așadar, proiectul Cătălinei Stanislav vizează și dorește să intre în contact cu trivialul și cotidianul, căci, în cele din urmă, este vorba despre reținerea de a condimenta mâncarea, despre fundalul cu frigiderul ce nu mai poate fi curățat, despre cutiile de zantac și tesco indigestion relief uitate, despre curajul fetelor ce nu se tem de bărbați și al celor ce se epilează și merg la ginecolog pentru prima oară, despre pub-uri și benzinării în care sunt resimțite eșecurile, despre aplicațiile de social media pentru stalking sau cele pentru dating cu algoritmi de categorisire și de calculare a compatibilității mai mult sau mai puțin eficienți, despre viețile trișorilor randate pe Sims. Cadre de relație, întâmplări casnice, dramă, cădere, sastisire, reîntoarcere. Ceea ce se petrece este că toate converg spre personajul feminin: iubitor, dar conștient, afectat și totuși pregătit pentru viața semi („mă întreb dacă toată viața e așa/ semi cumva”) și pentru a face cititorul să asculte fără întrerupere demarajul autobiografic.

O astfel de poetică a familiarității se construiește prin surprinderea intimităților confluente, iar Cătălinei Stanislav îi reușește fără dubii. Totuși, sinceritatea și directețea poemelor din volum nu decurg din vreun sentiment de revoltă, de opunere în fața dezamăgirii și neputinței, astfel că forța poemelor nu are fundamentul în contestare, ci, mai degrabă, în resemnare („o să fim bine/ o să vezi cât de bine/ pentru că dacă sunt cu adevărat sinceră,/ nu spun nimănui niciodată/ că e ok”). În contextul discuțiilor recente despre postdouămiism, remarca conform căreia noua poetică este cumințită, comparând-o cu cea a generației precedente, ar putea fi relevantă în cazul de față; dacă înainte se viza causticitatea poetică (mișcarea izbucnea dintr-o voință de rezistență, de împotrivire, iar poeții căutau să surprindă realitatea factuală), poezia actuală pare a fi alimentată prin alte mijloace. De pildă, despre Stanislav am putea spune că evită, în fapt, convorbirea cu lectorul (devenit martor). Mărturisirile vin dintr-un sentiment de adăpost, de aici și „cumințenia”. Ce zic este că, mai mult decât cu cititorul, Cătălina pare să aibă un insightful talk cu iubitul/fostul (vezi poemele E prea mult, De zece mii de ori, Dar ție chiar îți plac Golden Retrieverii) sau, și mai bine, cu sine, purtând un monolog consolant, fapt ce permite o ușurime a expunerii. Atunci când expune și se expune, Cătălina Stanislav vorbește fără să poetizeze. Nu are pretenția ca textul să solicite cititorul, ci ca din el să transpară neprelucrarea salutară a convorbirii.

Traversând momente post–break-up, autoarea recompune pasaje romance și adună cadre pe cât de obișnuite, în stare brută, pe atât de eficiente: „mi te imaginez în fața unor geamuri mari/ cu multă lumină bună mă întrebi ceva firesc/ hei, ai deschis tu cumva punga asta de orez,/ cum am visat odată că mă întrebai/ despre o pungă mov de orez pe care o am în bucătărie/ de parcă ne cunoșteam bine/ de parcă am cumpărat împreună punga aia”. Ce face poemul autoarei să fie eficient este tocmai modularea evenimențialului astfel încât experiențele să poată fi relaționate și sensibilizate. Stanislav valorifică un joc al maturizării când îți spune: „În viața reală cred că oamenii se despart și poate au/ relații mediocre mulți ani/ în timp ce verifică statusul altcuiva pe facebook/ și intră pe site-uri rusești/ ca să vadă în secret story-uri pe instagram/ și în timp ce tastează username-ul în search bar/ le tremură degetele și le bate inima”, asta pentru că nu caută descrierea vieților desăvârșite, ci vorbește despre relații satisfăcătoare (deși te dezamăgesc în nesiguranța lor și te fac anxios și sceptic) sau despre despărțiri ce creează nesiguranță. Totodată, consemnează despre amintirea oamenilor ce nu poate fi reprimată și gândul lor ce te urmărește în timp ce te obosești pe internet în zilele eșuate. De-a lungul textelor sunt resimțite atât atenția pentru problemele generale, ce reduc geografiile alienării la gândul către un spațiu al confortului („Foarte multe lucruri oribile se întâmplă cu/ pământul ăsta pe care trăim, dar uneori mă anunță/ telefonul că la noapte vor fi stele căzătoare, între ora/ x și y, și mă gândesc la noi doi”, „nu știu ce să-ți spun când se termină totul/ sper să fii mereu bine/ să nu fii trist”), cât și îngrijorarea față de chestiunile personale, atunci când neajunsurile devin copleșitoare („N-am fost foarte bună nici când mi-a plăcut de primul/ băiat/ nu-mi mergeau rolele destul de repede/ nu aveam părul destul de ondulat/ nu aveam sprâncenele destul de pensate/ părul de la subraț destul de epilat”).

Astfel, cu o poezie Gen Z, Cătălina Stanislav împărtășește lectorului ceea ce este totodată firesc și copleșitor din interacțiunile sale, observând cu claritate realitatea (în care „mereu cineva moare și altcineva nu-și poate mărturisi/ iubirea/ pe cineva lovește autobuzul, sau moare într-un/ accident de avion”), lăsându-l să îi descopere intimitățile și să atingă conștientizarea vocii ce nu renunță până nu îi/își vorbește despre toate cele ce i se petrec.

Bogdan Vișan