Dincolo de merii înfloriți

Dincolo de merii înfloriți

Florentin Popa, Dezintegrare, OMG Publishing, 2021.

În urmă cu câțiva ani, Alex Ciorogar vorbea despre cum efrafa (Charmides, 2017) „surprinde prin tonalități sălbatice, improvizații hipnotice și un registru colocvial altoit cu cel savant”(Vatra, 2017). Aceeași înlănțuire a mărcii poetice de un limbaj compozit, a cărei traversări este perpetuă, niciodată finală, posibilă aici, cât și între pixelii unui ecran, cu toate că ne distanțează de sistemele lingvistice de rând, ne pre-acomodează la orizonturile liminale recompuse în Dezintegrare (OMG, 2021). Astfel, corespondențele fulminante, neobișnuite și eterogene rămân gazde esențiale ale căror străinătăți sunt gradual și doar parțial îndepărtate, reținându-și din inaccesibilitatea magnetică. Această practică personală și personalizată învăluie diversele experiențe și locuri-experiment, evidențiind o suprapunere perfectă între complexitatea gândirii lirice și a subiectelor denotate. Scopul ermetizării sale lingvistice, a salturilor printre referințe și a tonului perfect racordat la cotloanele mentale ale autorului, devine cel de a asigura trăirilor sale un grad de inalienabilitate, carcasă care nu îndepărtează, ci fascinează printr-o sensibilitate ocultă. Contexte imediate, largi, familiare sunt reconstruite în camere private, cu pereți difuzi, legându-te inexplicabil de (încă) un volum, care deși remarcabil și sesizabil netezit, nu se vrea complet decodat.

Pe lângă diversitatea stilistică și aderarea la un formalism nou, rimat, alcătuit din sonete și numeroase alternanțe prozodice, poemele lui Florentin Popa dezvăluie legătura sainseparabilă de mediile înconjurătoare: „locurile ajung atât de strânse pe noi încât devin un snapshot al nostru” (dlite, 2021). De la un capăt la altul, colecția de poeme realizează o axă autobiografică a maturizării ale cărei coordonate principale sunt locuințe temporare: închise, deschise, rurale, urbane, marginale, centrale, sigure sau neprimitoare. În casa de țărână, pe cărarea cea mai întunecoasă, printre ruine și cabluri, se ascund copilăria și iluzia integrității adulte, care deși acum alungite sub fosforescența prezentului, rămân indispensabile: „oh, voi ruine post industriale […] visez și mă nărui cu voi”. Spațiile, mai mult decât să returneze cadre cu o funcție minimă, decorativă, reprezintă surse permanent generatoare de emoție, împresurătoare, de care e imobilizată desăvârșirea parcursului nostru trăit. Evitând un sentimentalism incomod prin reprezentarea pulsului interior în suprapunerea lui cu condițiile spațiului referent, angajamentul nostru cu teme des vehiculate, precum familia, dragostea, copilăria, despărțirile ori singurătatea, devine unul vertical. Interioritatea sa, precum„fabricile de unde prahova își rupe umerii curgând”, sunt cărămizile unui orășel în dezintegrare, acolo unde „nu se mai întoarce nimeni”, o amprentă lăsată pe propriul corp pe care ajungi să o iubești fiindcă, în felurile ei, te protejează. Contestarea omului ca măduvă a cunoașterii afective în favoarea recentralizării organismului înconjurător este una dintre cele mai de puternice decizii ale volumului, depășind astfel limitele umanismului: „pinii crescuți in felinare și-amintesc de oameni / plâng cihlimbare de mono-no-aware-n scorb- / -uri și ciupercile adie spori enormi din catedrale / întreaga omenire veștejită-n aur de un morb”.

Chiar și așa, indiferent de numărul și tipul filtrelor afectivității – de la limbajul ca un amalgam extraterestru/robotizat, la oglindirile în natură, clădiri, ecrane & alte corpuri – întregul discurs e ultrasensibil. O nostalgie sfâșietoare, care e doar parțial anesteziată de trecerea prin ea a timpului și a unor frânturi de viață, supraviețuiește și cere să fie alinată. Aceeași luciditate resemnată, violentă, dar potolită, aprinsă și nevindecată, ajutată de hyperlink-uri obscure și intersecții virtuale, și care descriu drumurile făcute între „comuna hibrid unde nu sunt niciodată blocuri pe ambele părți ale străzii”, lăcaș al „bucuriilor simple și murdare”și „orașul cu lumina” sub care cresc „mașini perfecte de trăit”, recunoaște, în repetate rânduri, nevoia de o căldură (inter)umană curativă.

La fel cum te îndreaptă dimineața de sâmbătă după 8×5 ore de hipnoză capitalistă, așa vrei să te scuture de umeri și să îți ridice colțurile arcuite către pământ o mână de prieteni și îmbrățișarea de acasă: „și happyendu e că s-a terminat”. Momente scurte, întremătoare, interferează cu un fond afectat continuu, dar peste care domină resemnarea, rezultând într-un amestec trăitor, pregătit să accepte familiaritatea și obișnuitul ca o calitate îmblânzită a realității. „sunt și momente ok  momente retry/ momente cancel momente abort/ în care cerul se reflectă în corneea noastră/ și ironia nu mai poate să treacă de post”. Astfel, în lupta contra hazardului înconjurător, Florentin Popa renunță la îngăduința față de autocompătimire și autodistrugere—mult mai prezentă în volume anterioare—și folosește subtil un cinism funcțional cu care arată cât și cum e stricat, îl numește realitate și îl găzduiește ca pe un parazit necesar. Efectul de normalizare, chiar dacă recunoaște singurătatea și condamnarea la satisfacții murdare, sacrificii ale purității iar, în final, la o oarecare linearitate experiențială, anunță, totuși, liniștea maturității și necesitatea unor conexiuni durabile:

„o să treacă o sută de supe mâncate împreună/ și o să mă lipesc în continuare de tine cu obrajii dogorind/ […] căci magia reală nu se risipește odată cu scânteile/ ci rămâne în căldura familiarității/ […] atunci când stai închis atât de mult timp/ și ajungi să simți/ căldura lucrurilor pe care nu le poți atinge”.

Datorită salturilor temporale, schimbărilor spațiale și a legăturilor interpersonale pâlpâitoare, volumul își construiește un simț propriu al distanței. Întregul conținut reușește să imite transportul rapid de informație digitală, punând împreună episoade din copilărie, evenimente familiale marcante, ruine post-industriale și uzine, orașul și munca de birou, exuberanțele tinereții crude, problemele maturizării în capitalism, tristeți care dăinuie și bucurii simple, ca „bucuria să alergi vara pe căldură prin praf / doar ca să bei un suc ieftin, rece și lipicios”, de care doar îți aduci aminte. Toate trecerile bruște și permeabilitatea discursului la momente ale realității reconfirmă extenuarea interioară după lungi căutări ale unor adăposturi primitoare. Lărgind în continuare șanțul dintre dimensiuni, de multe ori putem identifică nevoia de reîntoarcere și retrăire care poate fi satisfăcută doar oniric, până în punctul în care văzul în sine devine o funcție dispensabilă: „nu mai vad nimic – la ce bun”. Toată senzația implacabilă de indiferență universală în fața încercărilor de devansare a unui stadiu de nepotrivire apăsătoare e augmentată de un registru al contrastelor puternice. Luxul apare din noroi, căldura plasată între întuneric și lumină rămâne rece, frumusețea e timidă, iar plânsul devine mulțumitor fiind „cel mai scurt drum al unei lacrimi”. Acasă sunt și străzile comunei înecate cu praful scuturat de cărămizi, cât și orașul degradat, împânzit de ecranele de la birou care atacă cu lumina lor sintetică; iar tu ești o mașinărie suspendată și cocoloșită între firele vechi de tensiune care se repară  la fel cum natura își vindecă rănile trăgând în ele luminile agresive și clădirile înalte: „neoanele clipesc, orașu-i orb/  și rănile naturii se resorb […] și-ntinși în iarba-n care mor zgârie-nori/ stăm singuri cuc printre ecrane negru-corb”.

Astfel, Dezintegrare își străbate propria lume a cărei vindecări întârzie. În final, impresia pe care ne-o lasă e că singura speranță pentru reîntregire se poate materializa doar odată ce mediul înconjurător va fi reconsolidat. O carte care îți arată cum suferința aduce împreună și construiește în tine nevoia de a aparține unor corpuri/așezări care te pot recunoaște ca altcineva decât crezi că ești. Cu toate astea, limbajul împânzit de referințe și artificii poetice face evidentă potrivirea orizonturilor lirice la un singur corp și împiedică orice intenție exterioară de a se alipi integral. Paradoxal, complexitatea sa formală și tematică atinge atât de mule locuri sensibile încât reușește să reflecte câte puțin din fiecare, îndemnându-te să (re)citești volumul atunci când îți aduci aminte de familie, prieteni, iubiri și alte holograme ale unor spații și timpuri de care încă te simți legat.

Catrinel Rădoi

Volumul Dezintegrare poate fi comandat pe site-ul editurii OMG Publishing.

Fotografie copertă © Lindy Chambers

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

O legendă arthuriană pentru o lume fără cavaleri

O legendă arthuriană pentru o lume fără cavaleri

Despre o întreagă generație a navetiștilor în postcomunism

Despre o întreagă generație a navetiștilor în postcomunism

Mizerabilism și sentimentalism

Mizerabilism și sentimentalism

Vulnerabil, însă deloc anxios

Vulnerabil, însă deloc anxios