„Duminică” – Cezar Popa

„Duminică” – Cezar Popa

Aurora Sava intră în curte fără să trântească poarta. Era o obișnuință ca orășenii, de regulă rude îndepărtate venite în vizită odată la câțiva ani, să treacă cu vederea acel intrând. Casa se afla în capătul uliței, într-o înfundătură marcată în capăt doar de o pompă de apă dezafectată. Ai fi spus că țiglele și hornurile de tablă care se înălțau în zare aparțineau unor clădiri cu mult îndepărtate.

Aurora era o femeie zdravănă, lată în spate, ai cărei umeri și genunchi nu dădeau niciun semn de declin. Se lăuda adesea în gând, spunându-și că o duce strașnic pentru 67 de ani împliniți. Deși n-ar fi putut ști, nu avea s-o mai ducă decât trei ani grei, în care devenea neputincioasă. Stătea într-un apartament din centrul orașului, o vechitură din banii pe care nepoții îi dovediseră din pușculițe, conturi, împrumuturi. Era prea puțin important; femeia voise doar să se vadă singură, în liniștea unui cămin și în miezul acelei umbre aruncate de nucul bătrân de lângă bloc.

În curtea casei bătrânești toate erau nimicite de o rafală prevestitoare. De oriunde te uitai, dar mai ales din partea uliței, puteai vedea acoperământul mâncat de rugină al beciului, groapa neguroasă a fostei afumători, din care erau suflați nori de cenușă veche, câteva rămășițe ale unei grădini de flori; rădăcini uscate, tulpini roase. Via era greoaie, plină de roadele nimănui. Crescuse necontenit în ultimii ani de-a lungul burlanelor și prin spărturile din geam, și amenința să se răsfrângă în orice moment peste stâlpii de susținere.

În mijlocul curții, aducând parcă laolaltă două jumătăți ale unor lumi vitregite, se afla vechea masă de lemn, din care Aurora nu mai recunoștea decât vopseaua roz, scorojită, pe care o pictase demult cu îndemânare. În capul mesei o aștepta Rodica, sora cea mai mare, care se ocupase în tot acest timp cu privirile răzlețe aruncate în direcția străzii, ca o ploaie de săgeți, către tot ce mișca. Venise de mai departe, dintr-o gospodărie urcată pe deal.

― Dormeai când te-am sunat?

― Nu. N-am mai închis un ochi de când au dat căldurile.

Nici Aurora nu putea dormi. Își agăță sacoșa în cuierul atârnat deasupra prispei pline de praf și privi peretele de lemn al hambarului. În dreptul capului era un dreptunghi de culoare încă prea puțin atins de timp. Recunoscu poziția și dimensiunea oglinzii care apărase peretele de lumină doar în acel loc, și își aminti cum ea însăși a dat-o jos cu ani în urmă, în graba specifică pomenilor, când îl văzuse pe preot dând cu spatele în uliță. Apoi se așeză pe banca lungă din dreptul mesei, în timp ce sora ei o scruta cu privirea.

― Ai obosit, observă Rodica pe un ton nu lipsit de ofensă. Nu te mai duc picioarele.

Aurora nu reacționă în niciun fel la remarcile femeii. Își întoarse corpul pe de-a-ntregul, și nu doar capul, către fundul curții, în direcția magaziilor de butoaie și a veceului. Tot acolo era și vechiul coteț de păsări al familiei, transformat cu ani în urmă într-un țarc pentru cățea. Singurul semn de viață pe care-l descifra era sunetul unui radio îndepărtat, setat pe un post de șlagăre pe care nu le recunoștea. Se făceau cinci ani de când murise văduva Elena, sora cea mai mică a celor două femei, singura rămasă în casa părinților. Cățeaua a murit și ea, schiloadă și costelivă, doi ani mai târziu.

― Ai vorbit la primărie?

― Am vorbit, răspunse Aurora cu un oftat adânc ce se pierdu imediat în aer. Își plimba în podul palmei ascuțișul unei unghii striate și îngălbenite de vreme. Avea să dărâme casa în câteva săptămâni, imediat ce făcea rost de autorizația de demolare.

Vântul împrăștie un miros amar în toată curtea. Era o atmosferă jilavă, ca de burete stors doar pe jumătate, și izul de mortăciune, de parcă smuls cu ghearele din adâncul pământului, acolo unde năduful nu răzbise, se lipi imediat de pielea celor două surori. Strâmbară din nas. Mai mult ca sigur e o altă mâță nenorocită care s-a cuibărit astă-noapte în fundul garajului, pe sub vreo roată de mașină sau foaie de tablă, și a fătat acolo. Puii care nu se născuseră deja morți, ghici Aurora după miros, au murit cu siguranță până la zi. Femeile înjurară în barbă, să nu le audă vreun vecin, și Rodica scuipă în pământul prăfos cât să scape de gustul închipuit de leș.

― Eu plec, Rodică, izbucni Aurora brusc, cât să nu lase loc de reproș. Să nu uit. Ți-am copt o pâine. De sufletul ei.

În afară de vânt, totul îi părea încremenit. Nu vru să treacă pragul casei, ci se ridică de la masă, își întrebă sora dacă se descurcă să încuie, și porni către poartă în graba celui care pleacă dintr-un loc străin, fără să mai întoarcă privirea.

Fotografie copertă © Ephrem Solomon

Cezar Popa

Termină norvegiană și studii irlandeze. Citește Pynchon și Borges de la cap la coadă, iar Derrida pe diagonală. Scrie proză scurtă unde locul îl face pe om.

Articole similare

Atelierele de poezie Super9 (II)

Atelierele de poezie Super9 (II)

„Vesileikit” – Cristina Sandu

„Vesileikit” – Cristina Sandu

Atelierele de poezie Super9 (I)

Atelierele de poezie Super9 (I)

„Crima perfectă” – Emilia Toma

„Crima perfectă” – Emilia Toma