„Crima perfectă” – Emilia Toma

„Crima perfectă” – Emilia Toma

Vrei ca dragostea și viața de familie să fie unul și același lucru. Iar așa ceva nu există pe lume. Întreaga varietate, întregul farmec al vieții sînt alcătuite din umbră și lumină.

(Lev Tolstoi – Anna Karenina)

Să nu îmi scrii nimic despre asta. Să nu îmi mai scrii nimic… despre nimic, mai bine. Să ne prefacem indiferenți. E mai bine. O să încerc să nu las lucrurile neclare, o să scriu fiecare detaliu așa cum trebuie astfel încât să nu simți nevoia să mă întrebi ceva, vreun amănunt. Am să am eu grijă de tot. Vreau să ne vedem direct acolo – așteaptă, îți zic imediat și unde și când. O să îți las și un timp să îți pui totul la punct, să poți lipsi câteva ore din viața ta fără să dai nimic de bănuit. Cât să fie oare? O lună? Îți e de-ajuns? Prefer să mă gândesc la tot ca până atunci să nu vorbim, iar atunci să nu avem de ce să o mai facem. O să fim nerăbdători, emoționați, patetici, dar cel mai bine este să se întâmple totul fără cuvinte, fără să ne spunem nimic. O să vrem să spunem că abia am așteptat momentul ăsta, o să vrem să ne întrebăm, poate în același timp, și tu… și tu? Și o să ne mirăm cum de amândoi ne-am gândit la asta și nu am avut curaj să o spunem, să dăm formă, să concretizăm gândul, să dăm viață intenției. Fiecare gândea despre celălalt – nu are cum, e doar la mine, sunt un prost, sunt o proastă, el nu se gândește la asta, ea nici nu vrea să audă de așa ceva, doar am schimbat câteva vorbe, el e într-o cu totul altă lume, ea e foarte diferită de mine, el e acolo, ea e a altcuiva, el n-ar face asta. Și în plus… chiar dacă, să zicem, prin absurd… crima perfectă nu există.

*

O lună cred că este suficient. O lună în care să înveți pe de rost toate astea și să ștergi urmele. Să nu mai existe decât în capul tău, să vezi cu ochii minții strada, locul, să respiri aerul proaspăt de munte. Da… câtă naivitate o să zici. Am ales un orășel de munte. Cât romantism pentru o singură dată. Câte aranjamente, cât deranj. Câte detalii ai pus la punct pentru… asta? Da, pentru asta. Pentru că numai la asta mă gândeam în timp ce credeam că tu nu te gândești la același lucru, că tu ești într-o cu totul altă lume, că tu ești acolo, că tu n-ai face așa ceva. Pentru asta, pentru o crimă perfectă. Din nou, câtă naivitate. Crimele perfecte nu sunt pregătite, sunt cu sânge rece, gratuite, din senin, doar așa reușesc. Crezi? Nu știu.

*

Vreau să ne vedem pe 5 mai în Brașov, pe Strada Cerbului la numărul 21. O să vezi o poartă mare, din lemn. Sub interfon, o să găsești o cutie mică, neagră, cu cifru. Trebuie să ridici puțin de o clapetă să ajungi la cifru. Cifrul o să-l găsești scris cu pixul pe griul interfonului – altfel nu am știut cum să fac, eu îl voi primi în ziua sosirii, dar deja am stabilit că nu mai vorbim nimic până atunci. Sper să îl pot șterge când plecăm, când, plec, scuze, nu o să plecăm amândoi, dar ai răbdare că ajung și acolo. O să șterg cifrul când plec să nu se supere gazda să-mi dea notă mică pe Airbnb. După ce deschizi cutiuța cu cifru, o să dai de cheie. Cu ovalul magnetic deschizi poarta, urci treptele până la a doua ușă din lemn, pe stânga. Descui. E o ușă foarte veche, așa că o sa fie puțină bătaie de cap să scoți cheia din yală, trebuie să o readuci în poziția inițială și să o joci puțin. Eu o sa fiu în a doua cameră, dar tu o să rămâi puțin în prima și o să te întrebi. Ce fac? Chiar am venit și e exact cum mi-a zis. Normal că îmi doream asta, dar credeam că este imposibil. Mă gândeam că nu are cum, tu nici nu vrei să auzi de așa ceva, doar am schimbat câteva vorbe, ești foarte diferită de mine, ești a altcuiva… Dar îmi doream. O să faci câțiva pași prin cameră și oricât te vei strădui să calci ușor, parchetul vechi va scârțâi teribil. Eu o să fiu în camera următoare și o să știu. Parchetul se aude până la mine. O să trag aer în piept. O să fie o dată, cât să știm că ne-am dorit prea mult pentru a nu fi deloc, dar prea puțin pentru a vrea să stricăm vraja. O să fie o dată cât să nu mai putem uita unul de celălalt pentru tot restul vieții. O singură dată este suficient pentru ca amintirea să aibă un gust potrivit de dulce, deja de la a doua oară ar interveni acru și amar, iar noi nu vrem asta. Niciunul dintre noi nu vrea mai mult. De fapt noi vrem mai mult – inevitabil te gândești cum ar fi – dar știm că nu există mai mult, că e o iluzie, că așa se păcălește toată lumea la infinit și de fapt tot acolo ajunge, tot într-o zi în care își dă seama că se gândește cam mult, prea mult, că i se pare, că e diferit, că nu e normal, că nu e corect, că nu e moral.

*

Ne puteam limita la cuvinte – doar astea ne-au făcut să vrem și omul din spatele lor, dar în ziua în care am decis asta mi-am dat seama că intelectul duce tot la dorință carnală oricât am vrea să nu fie așa. Mă gândesc cu respirația întretăiată la momentul în care o să treci în camera în care te voi aștepta. Acolo sunt un pat, un scaun, un șifonier cu oglindă în dreptul scaunului, un dulap mai mic chiar lângă ușă, cum intri, pe stânga, în fața șifonierului. M-am gândit mult unde să stau așezată până când mi-am dat seama că pe pat e prea frivol, scaunul din dreptul oglinzii fiind o scuză bună să nu-ți știrbesc din experiența completă. O să mă dezbraci tu. Dacă nu o să mă topesc atunci, în fața oglinzii, lăsându-te singur cu bluza mea în mână, o să se întâmple puțin mai târziu, peste câteva momente poate, când, fără cuvinte o să termini cu mine și eu o să devin de negăsit, din lichid aburi, totuna cu atmosfera din cameră. Așa cum se întâmplă în orice crimă perfectă.

Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanului O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020). A publicat fragmente în revistele literare Opt motive la rubrica Noua literaturăO mie de semne la rubrica Să mai citim și prozăEchinox la rubrica Literatură – ProzăLiterOmania la rubrica Flash fiction storiesP(R)OEZIA la rubrica ProzăRevista GOLANLiterNautica la rubrica de proză scurtă și este câștigătoare a premiul doi în cadrul primei ediții a concursului de proză scurta În umbra timpului organizat de editura Biscara în 2021. Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung în ficțiune literară.

Fotografie copertă © Vanitas – Still Life with Books and Manuscripts and a Skull (1663) by Edwaert Collier, National Museum of Western Art Tokyo

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

„Duminică” – Cezar Popa

„Duminică” – Cezar Popa

Tompa Andrea – „Casa călăului” (fragment)

Tompa Andrea – „Casa călăului” (fragment)

Dan-Bogdan Popescu – Poeme

Dan-Bogdan Popescu – Poeme

Luca Ștefan Ouatu – Poeme

Luca Ștefan Ouatu – Poeme