Refugiații – Florin Stan

Refugiații – Florin Stan

I. Aproape că-și dorea să-l vadă mâncat de lupi, așa de ciudă îi era pe el. Dar își trăgea repede pe seamă și se învinovățea pentru gândurile rele care-i puteau aduce păcate și pagube. O făcea păcătoasă supărarea asta a ei, pe care o scăpa câteodată din hățuri, față de un amărât de animal neștiutor și plăcut lui Hristos. Iar paguba… Doamne, ce s-ar mai fi căit dacă lupii le-ar fi mâncat berbecul și cât s-ar mai fi necăjit părinții ei! Și-apoi, altfel îi era tare drag și era făloasă cu el când oamenii îl lăudau că ni măă’, ce coarne groase și răsucite are și că ai’, ce mare și gras îi, și ni ce copite, ca de măgar, da-de or face și uăile mele niște miei de la aiesta, da’ de unde ați apucat la așe berbec bun, da’ de la o ciută, no-no, vezi că te-oi spune la tată-to, că ești cam întrecută, hi-hi, hi-hi! Numai că de când îl scoseseră din turmă ca să nu mârlească oile înainte de vreme, berbecul o punea la mare alergătură. Îl lăsa să pască într-un loc și pe când se uita după el, ia-l de unde nu-i! Îl găsea pe seară cine știe unde. Noroc cu câte un vecin care-i mai spunea că l-a văzut, pe la amiază, pe lângă bradul trăsnit sau la ujină, colo, pe rariștea de după deal.

Așa era și în după-amiaza asta de joi. Nastasia făcuse un ocol mare, pe la Fântâna de Leac și după un ceas de căutări îl găsise chiar pe Dealul Jocului. Tocmai îl legase cu o funiuță de picior și se pregătea să o ia spre casă când le auzi strigătele. Apoi îi și văzu ivindu-se pe după pâlcurile de molizi tineri care împestrițau hoanca largă dintre muchiile muntelui. Erau bătrânii din plutonul fix. Prea trecuți ca vârstă pentru a fi trimiși pe front, aceștia fuseseră mobilizați, totuși, pentru a apăra granița în zona satului lor. Erau acolo Căuaciu, Șoșolea și alții pe care Nastasia îi cunoștea bine, că doar trăiau în cătunele din partea asta a apei. Dar mai erau şi unii de dincolo de apă, pe care nu-i mai văzuse niciodată. Auzise de la vecini că bătrânii din pluton se duseseră încă de dimineață să iasă înaintea ungurilor care urcau dinspre Valea Ierii și să-i dea peste cap. Acum însa își târșâiau iute-iute picioarele înapoi spre Baltă.

– Stați pă loc! Vă ordon să stați pă loooc! striga un omuleț care se mișca iute ca o năvâscă, tot fugind câțiva pași în fața soldaților și ridicând  pușca spre cer.

Era învățătorul Fosto, comandantul.

– ‘Tu-vă Dumnezău’ vost, nu mai fujiți! Tre’ să stăm și să facem tranșee și  să ne apărăm! Să-i oprim! Ploton, stai pă looc! striga el și soldații se opreau, într-adevăr,  preț de câteva clipe, cât să-și termine el de răcnit ordinul, după care o luau din loc. Comandantul nu avea ce face și sărea sprinten înaintea lor. După câțiva zeci de metri se oprea, se întorcea cu fața spre oamenii lui și își repeta ordinele.

În felul acesta plutonul s-a retras până la stâna lui Iacob, în Baltă. Acolo își avea tabăra de bază. Luptătorii le povestiră oamenilor că i-am văzut dară, vineau pă drum în sus, d-apăi erau mulți, muulți, măă’, muulți, noi stam ascunși după niște mușuroaie, mă’ io trăsăi de două uări, da’ tu, io de patru, da’ n-am mai avut gloanțe, ie, că nu ne-o trimis așe cum ne-o fo’ vorba,  du-te mă’, doară nu-i puteai număra câți erau, mă’ și-o pus și mitralera pă noi, ce să mai stai, acolo, mă’…

Când oboseala și grijile se mai potoliră, beliră o oaie bătrână. Hudrescu, cu foalele iul lui cât o desagă, se băgă în bucătăria organizată în șură, își agăță pușca într-un cui și puse oalele la foc. După ce mâncară, ca să scape de gura sublocotenentului care îi tot dădea înainte cu tranșeele, se furișară, care cum putură și se culcară prin clăile de fân aşezate ca niște uriașe mușuroaie aurii-cenușii pe pajiștile tomnatice.

Deocamdată era bine.

II. De la stâna lor, pusă pe un cucui al spinării muntelui, Nastasia vedea, spre apus, cum stătea, trufaș, deasupra coamelor mai prelungi din jur cel mai mare munte, cum îl știau bătrânii, Vlădeasa. Cam de-acolo porneau toate ploile mari și vânturile rele. Primăvara și toamna, tot muntele acela trimitea des spre ei pale tăioase de zăpadă și îngheț. De aceea nu-i era drag deloc și se mira cum puteau să trăiască oamenii de pe lângă namila aia întunecată. Că auzise că erau câteva sate acolo. În partea cealaltă însă, către răsărit, în serile senine și sticloase, sub tivitura zării, peste Râșca, dar mai pe mâna stângă cum se uita ea, îi jucau sub ochi, întocmai ca o vrăjitorie ademenitoare, luminile Clujului. Cât de frumoase erau! Se uita mult la licuricii din depărtare și își tot închipuia cam cum arată orașul acela despre care mai știa ea una-alta de la părinți, dar pe care încă nu-l văzuse.

Tot din fața stânei i se arăta ca-n palmă și drumul ce părea că începe sau se sfârșește după dâmbul dincolo de care, mai în depărtare, agățate prin poienile dintre brazi, se vedeau, negricii, câte trei-patru gospodării adunate laolaltă. Acum, drumul albicios devenise un fel de cărăruie a greierilor. Scârțâind pe mai multe tonuri, pe el înainta un convoi de căruțe pestrițe, oameni și vite. Când ajunse în răspântie, coloana se opri, iar căruțele fură rânduite în jurul celor câțiva brazi rămași pe fâșia de pământ unde apa băltea și câte o săptămână după ploaie. Se făcu un furnicar așa de mare de oameni și animale încât  puteai crede că pe loc a răsărit un târg de țară.

Erau mocani de prin toate coclaurile dinspre răsărit pe care localnicii îi cunoșteau bine. Mergeau, de  sărbători, la aceeași biserică, legau cununii împreună, scoteau lemne din aceleași păduri și se băteau unii cu alții când se îmbătau pe la petreceri.

Bărbații și femeile de pe la stânele mai apropiate părăsiră lucrul pe care-l aveau și mânați de curiozitate și de gândul că ceva bun nu poate ieși de aici, se alăturară mulţimii. Vroiau să audă ce i-a putut face pe oamenii aceștia să-și lase casele și poiețile de mântuială, poate în seama focului, iar ei s-o ia pe munte în sus. Mai ales că era toamnă și pășunea nu mai putea hrăni atâta amar de vite. Noii veniți și localnicii formară două grupuri inegale ca mărime care se așezară față în față, nevoind să se amestece. Poate erau mânați de o pornire negândită de ei de a nu se contamina de frica sau nehotărârea celor care le stăteau înainte. Spațiul de doi-trei coți dintre grupuri se umplu de întrebări, multe întrebări, răspunsuri ciuntite și exclamații încât fu de mirare că acesta nu se umflă așa de tare încât să-i azvârle pe participanți în marginile pădurii. No, mă’, că doară numa’ nu vin ungurii, ba ie, zoiu, nu chiar o vinit, da’ noi așe socotim că vin, da’ vin pă dracu, ce să caute aici, nu cred, e ba nu, ba să știi că vin, da’ tu de unde știi, ce i-ai văzut, i-am văzut, dară, că după ce i-o păfugat ieri p-a’ noști’ din plotonu fix, colo, la Vârvu’ Târtavii, ce zâci că ne-o păfugat, ba nu ne-o păfugat, că n-am avut muniție destulă, ie, da’ o trăbuit să fujiți, am vinit încet, ie, ie, no, da’ staț’ să vă spui, că az-dimineață, numa’ văzurăm cinci cătane ungurești că ajung la noi, du-te, mă, da’ ce drac cotau, apăi ne-o întrebat dacă îi armată rumânească pă aici, pă munte în sus, ni mă’, ni, da’ ce, să gândeau să-i ieie prinsonieri pă armata noastră, hă-hă-hă, mai știi, poate, hă-hă, da’ ce, știeu rumânește, oio-ioi, voroveau, dară și mai era acolo Ioănu li Gyuri, bătrânu’, că el știe un pic de ungurește, ie, că mă-sa o fo’ țâgană, apăi așe zâc oaminii, nu că zâc oaminii, sigur, o fo’ țâgană de ungur, o fo’, o fo’, că tătă lumea știe, no, așe-i,  ș-apăi el le-o spus ba pă rumânește, ba pă ungurește, da’ alifel de unde sărăcie a ști el ungurește, bunînțăles, că doară-i și bărnaci rău, mă’, doară zâceau bătrânii că tată-so s-o fo’ îmbetată odată p-acolo-n jos, pă țară și când s-o trezât țâgana era în pat, lângă el și nu s-o mai putut scăpa de ea, ai, treznil-ar și pă ala, ha-ha-ha, ie, poate nu i-o plăcut și lui, dățâ-l dracului, hă-hă, hă-hă, no da ce le-o spus, măăă’, o zâs că p-aicea-n sus, după tăt hucu’ îi câte-o cătană rumânească și să nu vie, tulai Doamne, că tătă-tăt îi fac praf și pozdări, așe de mulț’ îs, ai treznil-ar de bolund, așe le-o spus, ie-ie, dat draculi îi bătrânu, aț’ văzut, mă’, sânjele de țâgan șmecher ce-o făcut, no, asta da, mă’, ieee, că-i comedieș bătrânu’ auzi ce i-o dat pân cap, hă-hă-hă, nu, că nu-i prost, da’ bine-o zâs, oi-oi, că soldații noști pot sta ascunși cât de bine p-aici, ar putea dară să steie în hucii aia deși de pă Feredeu și când vin aia, numa’ prrr-prrr și gata, ba, mă’, cel mai bine să-i aștepte în vârvu’ Ferții, că și numa’ cu pietre îi pot fugări p-acolo-n jos, no auzi, mă’, da aia n-au mitralere, da’ pot avea, că a’ noști stau ascunși și numa când vin, ponc cu piatra, da’ de cătane ce s-o ales, no, apăi după ce o auzât ce le-o spus a li Gyuri, s-o tras, așe, la o  parte, o boscorodit ei acolo, laolaltă, pustia să-i mânce știe ce și n-o mai zâs nimic cătră noi și s-ontors ’napoi s-aducă armată, mă să știi că să poate să vie.

Toți se uitară peste scăfârlia vălurită a muntelui ca și cum exact în momentele acelea s-ar fi putut ivi de acolo armata dușmană. Nu se arăta însă nimic, doar niște vaci veneau de la pășune, nepăsătoare la grijile zilei. Totuși, un soi de neastâmpăr molipsitor, pe care ți-l provoacă nesiguranța, îi năpădi. Continuau să se întrebe unii pe alții, primeau răspunsuri se grăbeau să le compare cu alte păreri, reveneau la  primii, și tot căutau să se lămurească ce să facă, să stea pe loc, să pornească spre creierii munților, dar dacă ăia nu vin, poate nu vin, dar dacă ajung aici și ne găsăsc ce ne fac oare, ne-or lua vacile și caii, apăi asta-i sigur ca Dumnezo, da’ poate că or cota și pân lăzi, să vadă ce bucate avem și de unde, că nu-i slobod să aduci din satele ocupate de ei, urască-i Dumnezo, da’ și dacă fujim, soldațîî ne-or da foc la stâne, da’ ce, crezi că dacă stai aci nu le pot aprinde și poate te-nchide și pă tine acolo și pune foc, no, Todore și Ilie și Veselie ce faceți, poate a fi bun Dumnezo și nu i-a lăsa să ajungă până aci, da’ n-a’ fi rău nici dracu dacă le-ar ieși în cale și ar da cu ei p-acolo-n jos, ie-ie, lua-i-ar pustia, apăi io nu mă pot duce că am polog uscat și mâine trebe strâns, amu oricum îi aci sara, unde să ne mai pornim, apăi atunci stăm și noi până mâine sară, mă’, treaba voaste , noi ne pornim în noaptea asta.

Se lăsase întunericul bine când în depărtare mai întâi miji o flacără care le atrase atenția. Focul se umflă repede într-o vâlvătaie roșietică și mută ale cărei limbi strălucitoare jucau deșănțate, bătute de vânt.

– Tulai Doamne, ni că o dat foc la Râșca, se auzi o voce de femeie din întuneric.

Câteva clipe, păcura nopții și liniștea încremenită, înfășurară tabăra într-un cocon al absenței acesteia de pe pământ. Dar iluzia fu repede alungată de cuvintele care începură din nou să se rostogolească și să se încalece, unele peste altele.

– Măă, aia-i nu-i casa lu’ domn’ părinte? Domn’ părinte, Doamne iartă-mă, ce zâci? A dumitale-i? se auzi o voce autoritară de bărbat.

Popa Șanta fugise de două săptămâni de acasă și se stabilise aici la pădurarul Hirista. Acum era și el în mulțime și privea neputincios la pojarul din depărtare.

– Poate fi a mea. Numa’ bunu’ Dumnezo’ poate ști anume a cui îi. Da’ dacă-i a mea, asta însamnă că ungurii-s acolo. Să știți că ei întătdeauna așe fac, prima întâi dau foc și omoară popii și învățătorii. Ca să nu mai aibă cine-i învăța nimic pă oamini. No, înțelejeți de ce-am fujit io mai repede? vorbi el în timp ce țintuia cu ochii bobotaia. Numa’ gătațâ-vă și în noaptea asta să pornim cătră Muntele Mare și de acolo, cătră Câmpeni. Acolo n-or cuteza să vie că-s vânătorii de munte, mai continuă el.

III. În cele două zile care se prelinseseră leneșe de când se văzuse focul cel mare, Balta se golise de oameni. Mulți porniseră pe munte în sus, să se ascundă în pădurile bătrâne de brad. Ai Sandrului nu luaseră această cale, ci coborâseră în Bulitani, cătunul cu o mână de case, ascuns într-o poiană, ca la un sfert de ceas de mers. Era locul lor de iernat. Aici se credeau la adăpost de urgia războiului și încercau să scoată un câștig din zilele frumoase de la sfârșitul lui septembrie, vara Petreștilor, cum o știau toți. Peste Pârâul Șerpilor, pe un pripor abrupt ca fața casei, aveau încă fân cosit. Adunau pologul în câte-o grămadă mică, o călcau bine ca să-l așeze, împlântau furca și băgau umărul sub ea. Apoi, urcau panta, aplecați cu nasul în pământ, și cu sarcinile de fân în spate. Atenți să nu dea cu fruntea de bolta cerului, clădeau, în cele din urmă, căpița pe o palmă de pământ mai neted din creștetul povârnișului.

De acolo, din vârf, pe la amiază, îi văzură pe vânătorii de munte. Înnegreau creasta verde-aurie a muntelui. Veneau să întărească frontul de aici și să-l împingă spre vale. Ai Sandrului îi așteptaseră și se rugaseră așa de mult pentru venirea lor.  încât bucuria pe care le-o provocă această apariția îi făcu să râdă și să se miște cu așa iuțeală încât sfârșiră lucrul mult mai repede decât în mod obișnuit. Ar fi vrut să poată zbura peste colnicele care îi despărțeau, să ajungă aproape, să le vorbească și să-i atingă. Să meargă alături de ei ca să le arate cărările și scurtăturile. Dar cum nu puteau, îi însoțeau doar cu gândul și-și puneau nădejdea în vitejia lor.

După amiază, prin Bulitani, urcă alt batalion de vânători sosit din munții de dincolo de apă. Nastasia se miră cât de tineri și frumoși erau soldații aceștia! Îi îmbie cu lapte și caș, dar ei nu puteau sta, erau grăbiți să-i ajungă pe cei  veniți pe creastă. Mergeau doi câte doi, încărcați cu ranițe, cu puști, cu grenade atârnate la brâu și ducând de căpestre caii pe care erau agățate branduri și mitraliere.

În următoarea zi, spre seară, vestea pe care o așteptau înfrigurați ajunse și la ei. No, zice că a’ noști’ i-o bdiruit pă unguri, du-te nu mai spune, ie, așe zice nănașu Uărbu, o, Doamne-ț’ mulțam, ieee, povestea că ungurii să hodineau, colo, la Prislop, pă dâmb, ie, ie, știu, și vânătorii i-o prins din două părț’, de cătă’ Ghergheleu și de cătă’ Vâvu’ Târtavii, așe, așe, no și o-nceput a’ noști a da cu brandurile pă ei, da’ ungurii n-o țânut front acolo, da’ ce să țîe, că ofițerii noști o fost școliți bine, da ce-o făcut, da’ i-o lăsat pă unguri să să puie la masă și când o văzut că-s cu gurile pline, atunci o dat comandă, trajeți măăă’, că își puseseră mesele, cu fețe de masă întinse și stăteau acolo, așe, pă scaune, d-apăi aveau și scaune și mese, no, bine, aveau dară, că ungurii și nemții să poartă domnește și la război, aia nu mărg să doarmă pă jos și să mânce din gamelă ca săracii românii, No, bine, îs domnoși, de-aia îi mâncă bolile așe, api, așe-s ei, aia nu să bat dacă nu au pat și masă ca acasă, așe-i, no și să uitau ce fain să vede p-acolo-n jos, eeeh, mânce-i uscatu’, să-i mânce, știu-că să gândeau că de-amu tăt îi a lor, apăi cre’ că așe să gândeau, da’ chiar atunci, buuum-buuum, drace, buuum-buuum, cu brandurile pă ei și chiar pă mese le-o trântit obuzăle, de săreau blidele și zama și numa’ linguri și furcuțe și zamă și chipie erau împrăștiete, că nici chipiele nu o mai avut vreme să și le ieie și nici puștile, că nici pă alea nu le aveau la ei și la fugăăă, p-acolo-n jos, cătă’ Stolna și dăi a noști cu brandurile, buuum-buuum și cu puștile, paic-paic, paic-paic după ei și oarecâți apucaseră să coboare pă Față în jos, ca să vie pă apă în sus, da’ aia unde pustie umblau să margă, zâce că își puseseră-n plan să ocupe Răcătău’, tulai-Doamne, da’ v-o patru-cinci bătrâni din plotonu’ fix s-o ascuns în pădure, unde, unu dincolo de apă, vo doi colo-n vârv la Corabdie, vo doi de cătă lunci, da’ tu de unde știi așe de bine, da’ mni-o povestit Hetea că i-o povestit unu’ din Păltinei, no, și cum o fost, no, o coborât ungurii și nemțîî pă Față în jos și în vale s-o oprit și zâce că ofițeriu’, unu’ tânăr și făinoc, așe zâce că era făinoooc tare, și-o dat chipiu’ jos din cap, și-o scos o oglinjoară și o dat a să pieptăna, așe pă spate își pieptăna păru, uă, mânce-l pricaza, ie, zâce că să pieptăna, așe la soare și zâce’ no haidaț’ să ne gătăm că merem să luăm mnireasa, ce mnireasă, no, așe zâce’, în bajocură, că merem să luăm mnireasa, știu-că Răcătău’, da’ de unde știi asta, da’ l-o auzât aia din plotonu’ fix, din pădure, ș-api cum o mai fost, da’ cum să șie, ezact atunci bătrânii o-nceput a traje din tri părț’ cu puștile și cu mitralera, zâce’ că trăjeau eștia și o fată le căra goanțe cu șurțu’, ca să aibă cu ce traje, oare de-acui era fata aia, nu știu nici io, no  și ofițeriu s-o spăriet și odată o pus batista albă în vârvu puștii și o ridicat-o, da di ce o pus batista, no că așe fac când zâc că-i gata și să dau prinsoneri, o aruncat puștile și când o văzut la cine s-o predat, dădeau cu chipiele de pământ și să trăjeau de păru’ din cap, că le era ciudă că cui s-o mai putut ei preda, ioi-ioi-ioi, Doamne, ie, că o văzut că vin la ei patru-cinci bătrâni cu niște puști vechi, no, bine că scăparăm, iee, tulai bine-i, mărit și lăudat șie Dumnezo, da’ păcuraru’ ce zâce, până când ne mai țâne uăile-n turmă, api zâce că până dă înghețu’, da-de a mai trece batăr o lună, ieee, da-de, da-de.

IV. Iuănuț fusese declarat inapt pentru armată și acum era singurul tânăr din sat care nu fusese luat pe front. Plecaseră unul câte unul, iar el rămăsese de râsul lor. Oricând puteau să-i arunce în obraz că nu-i bărbat pentru că nu făcuse războiul. La comisariat se rugase cum știuse mai bine să fie și el trimis în armată. Ofițerul îi spusese însă că ce dracu’ să cauți tu acolo, nu vezi că nici măcar nu poți apăsa trăgaciul, da’ pot cu ceielaltă mâna, nu fi prost, mă’ copile, tu ești dreptaci, nu stângaci, da’ pot lucra orice, pot mâna caii, mă’ tu ești turc, da’ vă rog frumos, du-te mă-n pizda mă-tii, alții ar vrea să fie în locul tău și tu numa’ decât vrei să fii erou, marș acasă. Așa, a ajuns să se consoleze că este și el bărbat ajutând nevestele tinere ai căror soți erau cine știe pe unde cu unitățile lor.

Când prin sat s-a auzit că războiul a trecut peste Stolne, Ruzalia Glijii fu cuprinsă de griji mari. Bărbatul îi era în armată, nici nu știa pe unde, iar ea se muncea singură cu găsitul cosașilor, cu adunatul fânului, cu vacile… Nu mai știa cum să se descurce, așa că s-a pus pe lângă Iuănuț să o ajute.

– Mă’, Iuănuț, oare ce s-o ales cu claia aia de fân pă care am cumpărat-o amu-s două luni în Vlaha? Ioi, rău îmi mai poate părea că n-am apucat s-o aduc de-acolo. Tulai, atâta mă gândesc ce-a fi cu fânu ala! Tătă noaptea numa’ ațâpesc un pic și iară mă scol de gându’ aiesta. Că o trecut frontu’ p-acolo și i-o dat foc, ori o luat-o armata păntru cai. Da’ ia-ț’ și mâncă, până-s calde, zise ea și împinse un pic cu vârful degetelor spre Iuănuț talgerul alb pe care erau câteva plăcinte cu brânză, proaspete. Nu te-ai duce tu până acolo, să te uiți de ea?

În dimineața următoare, cu mult înainte de-a se face ziuă, Iuănuț porni pe jos, pe drumul îngust care cobora, imitând unduirea apei  printre munți. Închipuirea că va da nas în nas cu războiul, la fel ca ceilalți feciori de seama lui, îi grăbea bătăile inimii și-i iuțea pasul. Tot vioaie îi era și mintea care fabrica neîncetat tablouri despre trecut și despre viitor. Câte ceasuri oi face până acolo, cam un ceas, până la Tălieni, încă unu’, până la Uzină, ori poate până mai în jos, încă v-o două până în Someșu’ Rece, alea-s patru, de-acolo, păstă deal, până-n Vlaha să mai șie unu, ba mai mult, că p-acolo cine știe cum îi după ce-o trecut frontu, hai să zâc două, ni-mă’, da’ la cine-i aprinsă lampa așe devreme, la Ciuciu, da’ ce s-o sculat aeștia așe repede, poate le-o fătat vaca aia galbănă, mare, no, câte ceasuri zâsăi, unu, două, încă două, patru și cu două păstă Vânta, șasă ceasuri și cu șasă-napoi doișpe… poate oi întâlni o căruță pă drum, da’ dacă-mi ies în cale niște soldați unguri, ce fac, da ce să fac, oi zâce egheșighet io nopot chivanoc și îi îmbiu cu o țâgară seretne egi țigaret, doară am mai stat io de vorbă cu ungurii destul, că ba le-am vândut scânduri, ba am cumpărat bucate de la ei, da’ dacă găsăsc o pușcă, o aduc acasă, da’ ce foc să fac cu o pușcă, cine știe și fânu ala… da’ oare Veselia nost’ o fost și el cu vânătorii care i-o păfugat pă unguri de-aici, știu-co fost, că doară acolo l-am dus cu căruța, la vânători, când l-o luat pă front, măăă’, pă mulți i-o luat acolo…

După un cot al drumului, în față îi apăru pâlpâirea tremurătoare a unui lămpaș ce venea în direcția lui. Oare cântaseră și a treia oară cocoșii? Câte nu auzise despre arătarea necuratului pe aici! Doamne-ferește! Își făcu cruce și începu să șoptească Tatăl nostru, așa cum se făcea în asemenea situații, dar lumina se apropia de el. Când fu la câțiva pași, îl recunoscu pe Hoteopea, un bătrân mic și așa de cracoș încât la fiecare pas ți se părea că se răstoarnă, la pământ. Cu lămpașul prins de cotul mâinii stângi și cu o pușcă veche de vânătoare îndreptată înainte, mâna de la spate un soldat ungur pe care îl găsise în pădure la o zi după ce camarazii acestuia se predaseră. Mândru de parcă el singur ar fi câștigat războiul, mergea să-și dea în primire chiar el prizonierul jandarmilor din sat. Acolo fuseseră duși și ceilalți, ș-apoi treaba lor ce-or face cu ei.

Când a ajuns pe Vânta, imaginea dealului l-a cutremurat. Ai de mine, da’ ce bătaie o fost aici, ce de morți, ce de morți, și unguri, și români…, mai mulți unguri oare, mai, mai, pfffai, aș pute’ să pășesc de pă unu’ pă altu’ până deasupra Stolnelor, muulți, măăă’, da’, ni, bată-i pustia, aieștia o vinit să-i dezbrace de haine și de boconci, o, nu v-ajute Dumnezo’, așe, lăsațâ-i în pielea goală, ca găile cele rele s-o dat la ei. Cete de bărbați din satele din jur tăbărâseră peste câmpul de luptă și luau tot ce puteau lua. Ceasuri, vestoane, pantaloni, bocanci, arme, toate erau încărcate în căruțe și cărate. Mulți ani de aici înainte puteai vedea militari întregi sau numai pe jumătate la arat, la tăiatul pădurilor sau învârtindu-se prin târguri.

Seara, târziu, Iuănuț a ajuns înapoi acasă și i-a adus Rozaliei vestea că fânul era la locul lui.

În vremea asta, cei care fugiseră pe munte ajunseseră cine știe pe unde. Popa Șanta se duse la preotul din Bistra, dar cei mai mulți se opriră pe la stânele de vară, părăsite acum, toamna. Ai Leandrului și al Dudii se întâlniseră la Bogdanu cu vânătorii de munte. De acum se credeau în afara primejdiei și hotărâră să se așeze aici. Găsiră o stână goală și se rânduiră, cum putură, acolo. Erau mulți, iar încăperea strâmtă. De aceea, ca să nu se mai împiedice de ei, pe copii îi trimiseră cu oile și vacile la pășune. Uai, ce fain era! Nu era nici iarbă de cosit și nici miriști de cartofi la care să fii cu frică, să nu intre animalele. Numai legheleu și pădure. Loc și timp fără limită pentru jocuri. Iar cel mai la îndemână le era să se joace de-a războiul.

Copiii mai mari hotărâră că sunt vânătorii români și încercau să-i imite pe soldații la care priviseră timizi de după căruțe. Pe cei mai mici îi băgară în rolul de unguri și le hotărâră soarta de la început. Își făcură puști din crengi strâmbe, iar cucuruzii de brad fură transformați în gloanțe. Cum mai vâjâiau când aruncau unii după alții cu ei! Și cele două grupuri începură să se alerge unul pe altul până când, sub niște huci de brad găsiră două mingiuțe de fier. Ce-s aiestea, oare-s scumpe, îs faine, măă, da’ cum le împărțâm, nu le mai spuneți la alții ce-am găsât. Copiii-români puseră repede stăpânire pe ele și începură să le cerceteze. Când le scuturau, zornăia ceva. Au bani în lontru, oare-s mulț’, ce ne luăm cu ei, io mi-oi lua zece oi, io o jurincă faină, io mânzu de la a Culii. Ungurii nu trebuiau să vadă ce iese de acolo și fură trimiși să întoarcă vacile. Mereț’, mă o dată, că pă când viniț, numa’ bine împărțâm ce-am găsât. Când îi văzură pe unguri că se îndepărtează, cei mari, românii, începură iute să lucreze. Stăteau aplecați, cap în cap și meștereau cu înfrigurare. Luară o mingiuță, o rotiră, o pipăiră, unul trase precipitat de un fel de inel și buuuum. Explodă în mâinile lor. Cei doi frați muriră pe loc. Tulai-Doamne, că mic-sfărămuri i-o făcut, de nici a lor nu i-o mai cunoscut. Ungurii fură un pic mai norocoși. Doar pe unul îl ajunse din urmă o schijă care-i smulse pulpa piciorului drept. Rămase șchiop pentru toată viața.

V. După două săptămâni de stat în refugiu, popa Șanta se întoarse la biserica lui. Pe locul unde îi fusese gospodăria, acum erau niște grămezi de cenușă și bucăți de lemne scheletice negre, arse în parte. În prima zi scurmă să ajungă la podeaua casei, dar nu mai găsi nimic, arsese și aceasta. Banii ascunși acolo se nimiciseră. Se așeză la familia mai avută din vecini și începu a-i chema pe credincioși să-l ajute. Trebuia să-și clădească o casă nouă. Cu frica de Dumnezeu în inimă, și cu rușinea față de popă pe obraz, bărbații începură să taie brazii în pădure, să cioplească bârne, să le transporte, iar cei care erau meșteri să le taie mușcători și să le clădească.

În acest timp popa îi luă la rând pe toți bătrânii care rămăseseră acasă. Îi întrebă dacă văzuseră când ungurii puseseră focul. Niciunul nu știa nimic. Într-o duminică, la sfârșitul slujbei, popa anunță că va face afurisenie pe capul celui care îi aprinsese casa. Iar dacă cineva se simte vinovat, să meargă să se spovedească. Ie, și dacă-i unu’ din armata ungurească de unde să știm că de-aia o murit, că l-o blăstămat popa, asta așe-i, da, da’ de beteșugu’ lui Costanu li Todoruț nu vi să-mpare că de-acolo i s-o tras, ba, poate că de-acolo, ie, zâce că i-o spus doctoru’ din Jilău că n-are leac, no, vezi, apăi numa’ Costan o putut fi, că el n-o fujit de-acasă, ie, o putut, că-i cam plăce’ să facă de-aiestea, mă’, da zâce că o găsât acasă la el niște vase de porțolan de la popa, du-te nu mai spune, ie-ie, no, vezi, numa’ el o fost, vai de capu’ și de sufletu’ lui, mă da’ prăpădit o putut fi, ieee, prăpădit rău, tulai, nu s-o gândit că are tri copii și l-a bate Dumnezo că face una ca asta, ie, mă’ și chiar casa popii, no, așe-i că rămasără copiii aia și câtu-s de goi de haine și n-au ce mânca, o, vai de norocu’ lor…

VI. Cât de încâlcită este viața omului! De multe ori ea seamănă cu un scul de ață lăsat în seama mâțelor să se joace cu el.

Zeci și zeci de ani s-au pitulat pe lângă foștii copii care trăiseră războiul, ani în care puțini mai aduceau vorba despre plutonul fix, despre casa arsă a popii sau vânătorii de munte. Nu erau nici cine știe ce povești eroice, nu aveau nici savoare, nici mister, așa că ele rămaseră doar un petic de memorie agățat într-un gard al istoriei.

Numai că într-o bună zi un bătrân cu părul alb și mustața încă blonzie apăru ca de nicăieri. Venea dintr-un sat de țară și spunea lucruri cărora greu le puteai da crezare. Umbla de la o casă la alta ca și cum tot fusese pe acolo și îi înștiința pe oameni că guvernu’ o dat leje că tăți care o fost refujieți din calea ungurilor în război trebe să primească penzie, du-te să nu te-aud, da cine a plăti atâta amar de ban, nu vă faceți voi griji, eștia-s bani pă care Ungaria și Jermania trebe’ să-i plătească, apăi noi n-am auzât până amu’ de una ca asta, no, ia că vă spui și io v-ajut să vă faceți dosar, că pă alte sate am făcut la o grămadă, da’ ce trebe să facem, tre’ să arâtaț’ că aț’ fost în refugiu din cauza ungurilor și a nemților, d-apăi p-aici n-o fost nici unguri și nici nemți, da’ ce, vi greu să zâceți că o fost, doară cine a mai putea controla, trebe numa’ doi martori s-aveț’.

Străinul a reușit să-i dezmorțească pe bătrânii muntelui așa cum soarele dezmorțește albinele primăvara. Au început să-și amintească întâmplările, să se întâlnească unii cu alții în taină și să-și promită ajutor cu mărturii. Erau destui cei care nu se mișcaseră de acasă nici o zi în timpul luptelor și nici nu fuseseră interesați vreodată să afle ce se petrecuse atunci. Dar acum îi trăgeau de limbă pe cei care fugiseră pe munte în sus și după două-trei zile povesteau și ei, prin vecini, ioi, doară și io refujiet și am stat o lună de zile în spital în Câmpeni, cu un picior obrintit, ba io în Abrud, că am avut rac, da’ s-o pierdut actele, ie, a’ noști s-o refujiet pă munte tătă vara și tătă toamna, tu, Nastasie, îmi spusă poștășița că la Saveta i-o vinit ieri penzia, ei, hunsfuta, că nu mi-o spus nimic când am întrebat-o, no, și-o făcut și ie.

Așa se întâmplă că într-un an de zile, toți bătrânii deveniră foști refugiați și strămutați pe criterii etnice din locurile lor de baștină de către armata horthistă și cea hitleristă. Și trăiau, în sfârșit, fericiți că ungurii și nemții au ajuns să le plătească lor pensii.

Fotografie Copertă © Jean-François Millet, The Sheepfold, Moonlight, 1856-1860, Walters Art Museum

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Atelierele de poezie Super9 (II)

Atelierele de poezie Super9 (II)

„Vesileikit” – Cristina Sandu

„Vesileikit” – Cristina Sandu

Atelierele de poezie Super9 (I)

Atelierele de poezie Super9 (I)

„Crima perfectă” – Emilia Toma

„Crima perfectă” – Emilia Toma