Tompa Andrea – „Casa călăului” (fragment)

Tompa Andrea – „Casa călăului” (fragment)

La negustorul de lacrimi

Cortul poartă inscripția Tränenhändler[1], iar la ceea ce te poți aștepta în interior, arată astfel: liniște nemărginită, densă între doi oameni, la preț unitar, pe o parte tăcerea vânzătorului, atentă, încurajatoare și serioasă, pe de altă parte cea a clientului care vine și pleacă, la început ochii îi alunecă în derutare, apoi se ridică spre depărtare, iar în sfârșit, sprijinindu-se de pereții negri ai cortului, găsesc împăcarea în privirea negustorului de lacrimi, este o tensiune plătită care se arcuiește de la palpitațiile intense până la respirația lină, uniformă, pentru că cei care intră aici nu vin să pălăvrăgească, nici să răspundă la întrebări sau să construiască justificări și pretexte, asta pot doar să facă și afară, ci să tacă, și tăcerea lungă, atentă și deloc ieftină este încheiată cu o singură întrebare, abia la final, când totul s-a împlinit, consummatum est, fiindcă Tränenhändler întreabă doar atât: Cum vă chieamă?, o va întreba acum și pe ea cu accent străin bărbatul care stă în fața ei în cortul strâmt, apucând registrul enorm pe care îl deschide, astfel de cărți se făceau mai demult la tipografii, la comandă individuală pentru magazine, firme și pentru Teatrul Național, Cu siguranță la luat-o de aici, din Oser[2], se gândește adolescenta, pentru că și cortul se află în colțul din spate al Oserului, apoi se uită într-o parte și pronunță numele ei de familie, iar bărbatul între două vârste, cu față îngrijită, răsfoiește și ajunge spre finalul registrului, din buzunarul interior al sacoului scoate stiloul, îi răsucește capacul și trece numele cu litere de tipar, doar numele de familie, nici data nu o mai notează, apoi închide cartea la loc și adaugă, apăsând vocea: Au mai fost la noi, fata se pregătește deja să plece, sunt gata, își ridică sacoșa de pânză de pe jos, între timp întreabă, ca și cum n-ar avea nicio importanță, dacă l-a vizitat oare tatăl ei și când a trecut pe acolo, dar bărbatul își pune mâna albă, curată pe coperta registrului – pe degetul mic, ca țiganii, poartă un inel cu o piatră – semnalând că ceea ce conține cartea este un secret care stă sub protecția lui, Nu știu, notăm doar numele de familie, fără dată, îi răspunde negustorul de lacrimi, și, ca în romanele proaste, dintr-o dată uită de accentul străin, înaintea ta au venit doi dintre ai voștri, poate bărbați, poate femei, unul dintre ei a fost la bunicul meu, că prima însemnare este scrisul lui, el a început în 1904 și ultima ședință a avut-o în 1938, deci în acea perioadă trebuia să fie, la tatăl meu n-a fost nimeni dintre voi, văd că el n-a notat nimic, iar celălalt a fost la mine, dar nu mai țin minte persoana, doar atâta știu, îi spune, iar fata începe să ghicească în gând cine putea să fie, poate mama care, pentru scurt timp, a purtat și ea numele, numele soțului ei, poate a venit imediat după divorț, deși pe mama n-a văzut-o niciodată plângând, ce ar căuta fix ea la negustorul de lacrimi, Tocmai de aia, se gândește, sau a fost eventual tata, sau Pista, fratele lui!, dar ce confesiuni voia să facă Pista?, de ce-i era lui rușine? sau poate a fost sora ei, Juci, că și ea venea să vândă nimicuri la Oser, în orice caz, a fost cineva care purta acel nume, și ea simți o dorință arzătoare să afle cine a fost și despre ce a vorbit, și mai ales de ce nu i s-a spus niciodată că există așa ceva: Tränenhändler, iar la bunicul acestui bărbat probabil a fost bunicul ei din partea tatălui, care, ajuns la culmea disperării, a bătut drumul până la Cluj ca s-o convingă pe nevastă-sa să se întoarcă acasă, înapoi, la el, la Zizin, la fiii lor, dar poate că au fost alți oameni din oraș, care nu le sunt rude, între ei există numai o legătură neclară care se pierde în negura trecutului, poate ei voiau să caute alinare, să-și regăsească lacrimile secate ca să-și plângă morții, să bocească după cei care au fugit din țară sau după oricine care a plecat, să-și confeseze rușinea, pentru că anunțul de pe cort promitea în trei limbi că negustorul de lacrimi știe să găsească drumul chiar și la plânsul celui mai dur om, iar bărbatul, odată ce a pus în portmoneul de piele de șarpe cele două bancnote de zece lei pe care fata i le-a întins, se uita în continuare tăcut și liniștitor, ca unul care chiar nu știe mai multe, cu toate că de fapt știe totul despre ei, deși nu are memorie nici el, nici registrul cel gros și nu va răspunde la nicio întrebare, nu va susține scotocirea în trecut, pentru că nu consideră că asta ar fi sarcina lui, și oricum, ședința s-a încheiat deja, fiindcă strămoșii curajoși ai fetei care au mai fost aici cândva după 1904, bărbații sau femeile cu același nume tăceau exact ca ea în limba lor maternă și au venit din același motiv ca ea acum, în vara lui 1989, față în față cu privirea calmă, transfigurată în gol a bărbatului, această fată care nu mai e de fapt adolescentă, e aproape adultă, cu părul lung și pistruii răsăriți în acea primăvară, care se tot pregătește de un an și jumătate să vină aici, de când a văzut pentru prima oară cortul și anunțul ciudat, s-a pregătit la fel de lung să vadă producția cu motocicleta în cocioaba aia de tablă din Oser, și așa cum negustorul de lacrimi le cerea clienților, a adus cu ea o poveste, chiar mai multe de fapt: Vă rog să spuneți în gând povestea pe care ați pregătit-o, spuneți-o întocmai cum ați spune-o cu voce tare, iar între timp uitați-vă la mine, spuneți cuvintele în interior și fiți atentă la ele, nu vă lăsați gândurile să fugă în altă parte, alegeți un punct fix și acolo să vă uitați, vă rog să formulați enunțuri rotunde în gând, așa să spuneți povestea pe care ați adus-o, a îndrumat-o bărbatul, iar fata a înghițit în sec și a început: „am una din iarna lui ’82, am unsprezece ani, aveam înțelegerea asta cu tata ca după-masa să mă duc la el când ies de la școală, și mergem împreună la cinema dacă rulează ceva, dar nu era decât un film bulgăresc de război în cinematograful ăla plin de purici, deci ne-am înțeles să mă duc la el, dar când am intrat în apartamentul lui, am văzut că zace amețit și doarme, știam din prima că e beat pentru că de fiecare dată când dormea după-masă era beat, ușa era deschisă, iar eu i-am scris o fițuică, nu găsisem nicăieri o foaie, așa că am smuls una dintr-o carte roșie, și i-am scris: Nu mai veni pe la noi, nu mă căuta nici la școală, nu mai vorbesc cu tine, a., pentru că atunci îmi scriam mereu numele cu litere mici, și peste câteva zile a venit în fața școlii, s-a pus fix pe lângă statuia aia pe care eu și colegii mei o numeam Cei trei bețivani, cu cei de la Școala Ardeleană, știți de care zic?, și atunci când l-am observat, am fugit, apoi au mai trecut câteva zile, a venit la noi la bloc, în ușă a zis că vrea să stea de vorbă cu noi, să mergem la o plimbare, mama s-a mirat, dar poate bănuia ceva, că tata niciodată n-a vrut „să stea de vorbă”, a venit și Juci, am luat și câinele, ne-am dus până la lacuri și tata a plâns și și-a cerut scuze, iar vântul bătea așa de tare, încât și mie au început să-mi curgă lacrimile, m-am înfuriat pentru că tata a crezut că plâng și eu, Pe mine nu mă poți impresiona!, i-am spus, mi-a fost tare ciudă și am decis să nu-l iert, deși mi-aș fi dorit mult să mă ia în brațe, iar el mi-a promis foarte, foarte serios că nu mă mai dezamăgește niciodată, și va demonstra că e demn de noi, că așa ceva nu se poate repeta, iar eu i-am răspuns că nu-l cred și într-adevăr nu am plâns, era doar vântul, eu în viața mea n-am plâns cu el de față, n-am plâns nici la înmormântarea lui, mama a zis cât de puternică sunt, niciodată n-am plâns din cauza lui, și… îmi e foarte rușine de tatăl meu, cred că mi-a fost întotdeauna rușine, chiar și la grădiniță… când…” – Îmi cer scuze, este deja o altă poveste, nu e o problemă? Acum mi-am adus aminte de ea, pot s-o spun?, întreabă fata cu voce tare, iar bărbatul dă din cap, și fata reia șirul întâmplărilor în gând: „într-o după-masă târzie – după toți ceilalți copii veniseră deja părinții, doamna educatoare Czitrom aștepta cu răbdare, stătea și tricota, Juci era pe atunci deja la școală – a ajuns și el să mă ia, foarte târziu, eu am fost ultima, el era beat și am traversat orașul pe jos, mi-a fost rușine cu el, voia să mă ia de mână, dar nu l-am lăsat, s-a oprit lângă cofetăria Opera la vitrina unui magazin și a zis că îmi ia orice jucărie vreau, pot să aleg eu, iar eu am vrut ursulețul cel mai scump, nici nu mi-a plăcut așa de mult, dar eram convinsă că era cel mai scump, doar ca să-i iau banii, 35 de lei, a spus vânzătoarea, dar nu avea suficienți bani, până la urmă a cumpărat unul mai ieftin, un ursuleț mic cu bot mare, cu fețișoară mult mai simpatică, dar rușinea nu poate fi cumpărată cu un ursuleț, și nu există niciun loc sub cer pe care să-l fi detestat vreodată la fel de mult ca Valea Jiului, uram din răsputeri Valea Jiului, pe partea cu numere impare a Căii Budai Nagy Antal[3], mai jos de Tribunal se afla Jiul, acea cârciumă jegoasă unde se ducea de obicei, pentru că de acolo ajungea acasă în absolut orice stare, târându-se aproape de ziduri, pășind nesigur și căzând, apoi se rezema de copaci și de stâlpii felinarelor, sau pur și simplu se așeza pe bordură, că era mort de beat, eu l-am văzut de mii de ori pe stradă în halul asta, umblam pe acolo doar ca să-l pândesc, nimeni nu l-a văzut în acea zonă pentru că ajungea acasă repede, sau poate l-a văzut doamna Sándor și ceilalți vecini, unul dintre care l-a condus până acasă, uneori mi-a fost atât de rușine, încât îmi doream să moară, măi, mori odată! și…” De fapt asta e a doua poveste pe care am pregătit-o, că am adus inițial două, zise fata justificându-se, deci mă voi apuca de ea, doar pe asta aș mai vrea s-o spun, Tränenhändler a făcut un semn abia vizibil să continuă și să-l privească în ochi: „mama mi-a dat de ani de zile mapa cu scrierile lui tata, în care păstra tot felul de texte decupate din ziare din ’67, ’68, cam până în ’75, ea însăși le-a adunat și la marginea foilor a notat anul și luna, îi recunosc scrisul indescifrabil – 1967. oct. și 1968. iun., jumătatea e scrisă în română, nu știu de ce, așa obișnuiește ea să noteze lunile, în română –, poate că tata a publicat și înainte de ’67 sau după ’75, dar pe alea nu le mai aduna nimeni, cel puțin noi n-am găsit nimic la tata, pentru că… pentru că mama – deși eu n-am crezut asta niciodată, dar și mapa aia e o dovadă – îl iubea, îl iubea pe tatăl meu, i-a apreciat articolele, l-a considerat foarte inteligent, așa zicea: Tatăl vostru are mintea ca acul, nu știu de ce tocmai ca acul, tata însă nu s-a iubit pe sine, în fine, eu de atunci n-am mai deschis mapa aia, n-am fost în stare, pentru că îmi era frică, frică de rușinea pe care aș putea s-o simt citind, pentru că, știți, eu mă pregătesc pentru Facultatea de Litere, am câștigat olimpiade, mi s-au publicat lucrările de la concursuri, scriu și poezie, recent a apărut prima mea cronică de carte despre Vrăjitorul din Oz în Utunk[4], și voi intra la facultate, la maghiară-rusă, sunt aproape sigură, pe cine să și ia dacă nu pe mine, dar mi-a fost frică de articolele lui tata care ar putea fi jalnice, de criticile de teatru scrise neîndemânatic, alandala, mi-a fost groază că poate vorbește verzi și uscate ca un amator incult, sau că formulează inadecvat, sau că aș putea să găsesc texte și mai înfiorătoare – am încremenit văzând coperta din Igazság[5], dedesubt era tot o pagină de titlu țipătoare, a Făcliei, cu același portret pe care o aveam și în manuale, am și închis mapa imediat –, mi-a fost frică, m-a paralizat gândul că poate tata a scris chiar și editoriale lungi, sau elogii și omagii, știți la ce mă refer, dar în general alea nu se semnează, că sunt scrise de popor, de mase adică, sau mă gândeam cu scârbă că poate a scris poeme patriotice pentru Cântarea României și din alea pe care le învață copiii la școală, sau cine știe ce ar putea să iasă într-o bună zi la iveală, că a mai scris și altceva, neoficial, nu știu, note informative, așa ceva, deci n-am plâns la înmormântarea lui și nici după aia, deși vreau să știu totul despre el, vreau să-i adun cărțile pe care le-am vândut când a murit, pentru că aveam două exemplare, de la mama și de la el, uneori mă mai uit prin anticariate, că el își trecea inițialele în cărțile lui, i-am păstrat și lucrurile personale care au mai rămas, toate pietricelele din Zizin, vreau să văd copacii pe care i-a fi văzut el când era mic, dacă mai există acea șosea vestită cu plopi între Brașov și Zizin, anul viitor mergem acolo vara, mama ne-a promis, și mă voi împrieteni cu oamenii care l-au cunoscut, dar de exemplu cu Julika nu, că a băut împreună cu el, pe aia nici n-o mai salut, însă mapa cu manuscrisele și articolele lui, cu ideile pe care voia să le împărtășească, cu eseurile pe care le construia cu entuziasm, eu n-o pot deschide pentru că îmi e groază că îmi va fi rușine,” și fata și-a ridicat privirea la bărbatul cu fața pură și cu ochii călduroși, de culoarea spanacului, cu privire transparentă, aproape goală, ascultând tăcerea tensionată a clientei, pentru că în acest cort rotund, de înălțimea unui om, pus direct pe pământul neacoperit, unde erau doar două scaune pliabile și o măsuță de camping, nu se putea cumpăra nimic, niciun obiect sau vechituri din care se găseau la Oser, nici măcar poveștile altora, aici puteai doar să te așezi și să lași rușinea și furia să izbucnească și, dacă se poate, să începi să plângi, ceea ce fata nu putea să facă deja de cinci ani, de atunci, să cauți fața blândă a negustorului de lacrimi – fața tatălui se suprapunea cu fața îngrijită, moale, albăstrie de la bărbierit a lui Tränenhändler, deși nu semănau deloc – și mai puteai să te gândești unde a început povestea cruzimii, oare cu fetița de grădiniță, cu adolescenta sau cu cea aproape adultă, care până la urmă a venit aici doar pentru asta, ca să caute povestea cruzimii ei de nebiruit, o cruzime uscată, lipsită de lacrimi, să caute originea cruzimii în straturile din ce în ce mai adânci și mai inocente ale timpului, până în copilărie: fetița e plină de furie, știe deja ce poate să-i facă tatălui ca să-i provoace durere, adolescenta se comportă complet ca o femeie matură, o soție, o scorpie în care s-a copt ura amară față de bărbați, care îl dă afară din casă țipând dacă vine beat, nu mă mai căuta, îi scrie pe un bilețel, și m-am săturat, și nu mai vreau să te văd, și ți-ai bătut joc de mine, îi aruncă în față adolescenta, care e încă virgină, dar deja îi e scârbă, îmi e scârbă de tine când ești beat, ești dezgustător, și îmi vine să vomit – adolescenta chiar vomită, o lună, o lună și jumătate, două luni tot vomită, toată toamna până spre sfârșitul lui noiembrie, până când mama o duce la doctor după ce se prinde cam târziu că fiica ei aproape s-a topit, are 48 de kile când o cântăresc la spital, i se dă perfuzie, apoi nu mai vorbesc niciodată despre asta – e o scârbă, o silă care îi strânge gâtul, iar acum, în cortul lui Tränenhändler, rușinea începe să iasă la suprafață, să țâșnească: pentru că fata a găsit în acea cameră oribilă (oribilă: cuvântul mamei), plină de pânză de păianjeni, în așa-numita spălătorie în care tata n-a spălat niciodată, „i-a găsit pantalonii care erau – fata sughiță, înghite în sec când se uită în ochii negustorului de lacrimi și spune în gând –: erau plini de rahat, s-a scăpat pe el când era beat, și-a aruncat apoi pantalonii în acea cameră întunecată, iar când au strâns după moartea lui în casă, fata i-a găsit, nici nu mai miroseau, s-au uscat de tot, și ea n-a spus nimănui, niciodată nimănui, i-a băgat într-o pungă și i-a aruncat ca să nu-i vadă mama, sora ei sau bunica, a ieșit până la tomberonul de la colț ca să-i știe dincolo de poartă”, iar negustorul de lacrimi însoțește cu blândețe fiecare mișcare a fetei care tot timpul asta și-a smuls pielea de pe degetul mare, e deja plină de sânge, n-are curaj să și-o roadă, deși de obicei o face, negustorul de lacrimi o urmărește cu privirea, ochii lui ajută mâinile fetei să se calmeze, să nu se mai rupă, să nu se distrugă, Tränenhändler dă o ultimă dată din cap, îi dă de înțeles că acum poate să se ducă liniștită în acea cameră împăienjenită ca să se uite în jur, pentru că totul s-a terminat, nu mai sunt acolo pantalonii, au dus deja și gunoiul cu mașina, gata, ce a fost, a fost, consummatum est, și poate chiar să apuce acea mapă ca să răsfoiască printre articole, pentru că acum nu-i mai este frică, nu va găsi acolo nimic groaznic, și da, să se uite și la pozele cu acel bărbat pe care îl numește tată, să-l privească, să vadă cât de frumos și atractiv este: fața ovală, părul ondulat, des, blond, cu fruntea înaltă și proeminentă, cu două ieșituri ca două coarne, cum are statuia lui Moise, sprâncenele îi sunt groase și lungi, buzele pline și late, pe care se întinde mereu un zâmbet timid, nasul îi este cărnos și curbat, Ce bărbat frumos, se gândește fata, și din nou vede cealaltă față, cea descompusă și beată cu ochii sticloși și buzele umede, simte în nas mirosul acru de acetonă care i se ridică din gură, iar din hainele lui vine mirosul înțepător de tutun, dar în pozele alb-negru ochii lui verzi strălucesc plini de căldură, primele riduri îi apar în jurul gurii, apoi cele orizontale pe frunte, unele se lățesc și se adâncesc, mai târziu vin și cele din colțul ochilor, se deschid ca un evantai când râde, dar restul ridurilor nu le mai așteaptă acest bărbat, a trăit 59 de ani.


[1] Negustor de lacrimi (lb. germană).

[2] Piața de vechituri din Cluj (din lb. maghiară ószer).

[3] Calea Dorobanților din Cluj.

[4] Revistă culturală din Cluj apărută între 1946 și 1989.

[5] Săptămânalul Partidului Comunist Român din Cluj.

Traducere realizată de Orsolya András, cu permisiunea autorului. Fragmentul face parte din romanul A hóhér háza de Tompa Andrea, ediția a patra, publicat la Budapesta în 2015 (pp. 247-257).

Fotografie copertă © Leonora Carrington

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Atelierele de poezie Super9 (II)

Atelierele de poezie Super9 (II)

„Vesileikit” – Cristina Sandu

„Vesileikit” – Cristina Sandu

Atelierele de poezie Super9 (I)

Atelierele de poezie Super9 (I)

„Crima perfectă” – Emilia Toma

„Crima perfectă” – Emilia Toma