„Vesileikit” – Cristina Sandu

Echinox22 septembrie 2021

Cristina Sandu s-a născut în 1989 în Helsinki într-o familie finlandezo-română. A studiat literatură la Universitatea din Helsinki și la Universitatea din Edinburgh. Debutul său în finlandeză, „Valas nimeltä Goliat”, a fost publicat în 2017. „Vesileikit” este al doilea său roman și a fost publicat în 2020, câștigând premiul Toisinkoinen în același an. Ulterior, cartea a fost tradusă de autoare în engleză cu titlul „The Union of Synchronized Swimmers”.

NINA

6:15 Nina înjgheabă un mic dejun la repezeală pe-o farfurie în bucătărie și se întoarce în camera ei, între ale cărei cearșafuri calde încă se cuibărește să ronțăie pâine. Privește crucifixul negru ce atârnă pe perete, harta înrămată a Romei și rafturile de metal cu romanele lor italienești – camaradele ei mute, neînsemnate. Apoi, ca o muscă de o bandă adezivă, privirea i se lipește de numele cărților. Țâșnește de jos, deschide o carte la nimereală și începe să citească. O lovește realizarea faptului că atât textul, cât și propriile-i gânduri sunt într-o limbă care nu e a ei.

7:00 Un șuvoi de clienți se revarsă afară din cafenea în timp ce Nina le ține ușa deschisă. Frazele se estompează trecând nu pe lângă ea, ci prin ea. Până și oamenii arată altfel: trăsăturile lor sunt limpezi acum, când mișcările buzelor și ale sprâncenelor, privirea din ochi și postura umerilor sunt strâns legate de ceea ce spun. Nina comandă un cappuccino, își așază poșeta pe tejghea și bâjbâie după cuvinte cu limba.
Sezonul turistic începe curând, așa-i?
Persoana de la bar își dă dramatic ochii peste cap. Nici nu vreau să mă gândesc, pufnește și aruncă zațul de la cafea din filtru în chiuvetă.
Acolo de unde vin eu nu sunt turiști, zice Nina.
Credeam că sunteți din Roma. Atunci de prin sud?
Nu, nu sunt italiancă, de fapt.
Se uită la ea de parcă nu-i vine să creadă. Nu? Dar de unde ați învățat italiană?
Nina rade stratul de spumă al cafelei și îl linge iute ca pe un secret. Zâmbește larg și-și înclină capul. La ușă e un du-te-vino continuu, ceștile clincăie, cineva vrea zahăr brun. Caută un răspuns dar nu poate decât să râdă.
Buzele ei, care de la sosirea în Italia se obișnuiseră cu tăcerea, acum se mișcă cu eleganța unor gimnaste. Cuvintele nu vin la ea din afară, ci se află deja în ea, întregi și pregătite. Articolele se strecoară la locurile lor de parcă ar fi cel mai simplu lucru din lume: nu o fac să se bâlbâie, ci i se desprind de pe buze curgând. Terminațiile mereu schimbătoare din limba maternă se uniformizează. Diminutivele care se vâră peste tot se maturizează.
Așa tare-i cafeaua asta că am luat numai o gură și deja gata, m-am și trezit, chicotește Nina.
Își bea cafeaua de parcă ar fi un espresso și mai comandă una. O picătură de sudoare îi zăbovește pe tâmplă. E atât de ușor să fii aici și să pui dimineața pe pauză o clipă. Acum recunoaște chiar și ironia – Nu cumva să lăsați cafeaua să se răcească, domnișoară, observă barista cu amuzament – iar ea i-o întoarce, știind să-i răspundă cu aceeași monedă.
Își reazemă coatele de ghișeu, își dă după urechi părul tuns bob și rotește ceașca goală cu vârfurile degetelor. E complet trează. Se gândește că lipsește ceva, și după o clipă de căutare își dă seama că e vorba de rușine. Întinde o bancnotă sub ceașcă și se grăbește înspre stația de autobuz.

8:15 Nu știe mare lucru despre ce se întâmplă la depozit, cu excepția propriilor ei sarcini. Valeria a ajutat-o pe Nina să primească un loc ca manipulant de marfă. Cutiile de care se ocupă manipulanții conțin băuturi și mâncăruri care se păstrează luni întregi: biscuiți cu cașcaval, pungi de popcorn îndulcit, chipsuri și sucuri.
Își lasă geanta în dulăpiorul cu numele ei și își ia pe ea vesta reflectorizantă. În biroul cu pereți de sticlă se întrezărește un păr vopsit roșu: Valeria vorbește concentrată la telefon și nu o observă pe Nina, însă vor avea ele timp să pălăvrăgească mai târziu. A fost norocul Ninei că a cunoscut-o pe Valeria imediat cum s-a mutat în Italia. Valeria a ajutat-o să se stabilească în Roma, i-a arătat locuri și i-a dat sfaturi despre cum să se adapteze mai ușor. De atunci a trecut o lună. Chiar dacă Valeria nu e din aceeași țară ca Nina, ele împărtășesc aceeași limba maternă.
În depozit bârâie tot timpul câte ceva: calculatoarele, aerul condiționat, becurile. Rafturile din oțel stau în picioare ca niște giganți. Becurile nu se văd: lumina lor albă se varsă între acoperiș și rafturile cele mai de sus. Vesta reflectorizantă fâșâie când împinge căruciorul înspre primele rafturi înscrise pe foaia cu sarcinile zilei. De fiecare dată când se mișcă, din vestă iese la iveală putoarea unei sudori vechi de ani de zile.
Nu e nimic să nu poată fi exprimat în ambele limbi, se gândește Nina și se prinde de mânerele căruciorului. Nimic nu e înțepenit în interiorul unei singure limbi. Fiecare gând – precum cel despre cum într-un final ar deveni imună la zgomotele și mirosurile depozitului astfel încât nu le-ar mai lua în seamă – se dublează.

10:22 Furgonetele așteaptă în parcare în muțenia lor masivă. O mașină doar ce-a ajuns. Ușa se deschide, iar Angelo sare zgomotos pe asfalt. Angelo e singurul șofer care-i aruncă Ninei un hello fermecător, și tocmai de aceea Nina acum se îndreaptă înspre bărbat cu buzele gata de salut. Pe chipul ei se află o expresie copilăros de nerăbdătoare, când întreabă:
Ce mai faceți, domnule Angelo?
Angelo tocmai ce se caută prin buzunare și tresare înfiorat, întocmai de parcă femeia asta micuță i-ar fi răsărit în față din asfalt.
Primăvara e aici, nu-i așa, Angelo?
Nina simte prezența acelui nou element, a verbului copulativ a fi, care e absent din limba ei maternă. Cât de natural se așază între cuvinte, precum ploaia în albia seacă a unui râu.
Grozavă zi, continuă Nina, acum deja cu neliniște în glas.
Câteva picături de salivă ajung pe ochelarii de soare ai lui Angelo. Angelo își îndreaptă amuzat spatele, își atinge ușor părul strâns într-o coadă subțire și constată, zornăind brelocul cu chei: Very good miss, very good Italian!
Tatuajul de la baza gâtului bărbatului se mișcă. E o jumătate de pește-spadă, care a prins în bot o alună păroasă. Angelo rotește cheile în aer, observă ceva și o ia în acea direcție. La ușa depozitului își înfășoară brațul în jurul unei femei și îi aprinde mai întâi ei o țigară, și apoi sieși. Femeia apucă posacă țigara și aruncă o privire-nspre Nina.
Aia cine-i?
Angelo se întoarce s-o privească pe Nina și pufnește în râs. Își întinde mâinile în sus în timp ce din țigară iese fum înspre cer, și trântește fără să vrea: Nimeni, numa’ ceva Nadejdă.
Cuvintele o lovesc pe Nina ca niște pietroaie colțuroase, aproape dărâmând-o din picioare. Angelo îi face sus cu mâna și îi zâmbește.

12:30 Nina se strecoară până la Valeria și Mia printre mese. Ambele femei lucrează în Customer Service. La început, când pe Nina o durea spatele în fiecare zi, o consolau cu perspectiva unor posibilități de avansare viitoare. Cândva, după ce va fi învățat italiana, Nina ar putea să stea într-un fotoliu confortabil și numai să vorbească la telefon. Acum îi puneau întrebări Ninei despre cum se simte: How are you, amore?
Încă de dimineață aștepta să aibă ocazia să le povestească lor, singurelor ei prietene, ce s-a întâmplat. Poate că ar trece direct la italiană și le-ar împărtăși ce a auzit ca și cum n-ar fi mare chestie, ar lăsa șocul să coboare pe fețele prietenelor sale și ar lua apoi în primire întrebările lor isterice. Într-un final, după ce s-ar liniști și ar digera situația, ar începe o nouă discuție într-o italiană fără probleme, cu capetele tuturor celor trei femei aplecate unul spre celălalt în semn de confidențialitate.
I’m okay, răspunde Nina.
Ridică din umeri și zâmbește timid, ca un copil în fața tovarășilor de joacă mai mari. Își deschide caserola de plastic și își scoate furculița din șervețel.
Cele două dau din cap încurajator și se întorc la limba italiană. Mia, care e din Napoli, pare ușurată, ca și cum ar trece dintr-o piscină rece într-una caldă.
Când Valeria desface ambalajul sandvișului, un miros de salam se ivește în aer iar Miei îi apare pe față un rid, de la nas la buze. Nina își închide caserola cu mâncare; pastele sunt prea făcute iar roșiile apoase.

12:45 Superficial privind, ziua e la fel ca oricare alta. Praful crește în colțurile încăperii, iar în mijlocul ei zac carcasele primelor muște ale primăverii. Soarele nu se vede, însă de cealaltă parte a ferestrei lumina se strânge pe laturile furgonetelor și pătrunde în cameră.
Солнышко. Nu soare, ci soricel. Buzele Ninei modelează marginile cuvântului, rotunjindu-i gura ca unui sticlar. Abia acum conștientizează că toată ziua a gândit în italiană – însă limba ei maternă se întoarce la ea prin acel tandru și poznaș solnyško. Spre deosebire de echivalentul din italiană, cuvântul trimite la soarele copilăriei, la felul în care sfârâie în timp ce se scufundă în lanul de porumb.
O femeie foarte tânără stă în fața suportului de vase de lângă chiuvetă și varsă un plic de nes într-o ceașcă. Vesta reflectorizantă stă să-i plesnească de-a lungul spatelui lat și o irită la subțioare.
Că tot veni vorba de balene, zice Mia și se apleacă înspre Valeria împreunându-și mâinile: Nu știu dacă ai văzut-o încă pe noua noastră angajată, am auzit că e nepoata șefului. A picat toate examenele de la universitate la Roma Tre.
Ochii Valeriei se îngustează iar fruntea i se încrețește. Nina așteaptă ca ea să o mustre pe Mia pentru răutatea asta.
Chiar că-i o p-, zice Valeria înflăcărată și se uită la fata care-și amestecă în cafea. Ridică o mână în aer și îi face semn fetei, care pleacă înspre ele nesigură dar încântată, ținându-și ceașca de cafea la piept. Valeria observă că Nina o privește lung, încruntată, așa că îi face cu ochiul.
Fata aia e nouă aici, îi zice cu ipocrizie în rusă Ninei, care știe că a primit numai o traducere incompletă a discuției.
Expresia folosită de Valeria face parte din argoul italian și sună inofensiv. Semnificația ei, pe care numai localnicii o știu, se referă la femeile foarte grase.
Dacă muți o literă, înțelesul se schimbă din nou, într-un termen batjocoritor pentru organele genitale ale femeii. Nina cară această informație în ea ca pe o durere de burtă.

14:17 Dacă în timp ce ridici cutii uiți să împingi cu picioarele, riști să te doară rău spatele. Acum cutia îi scapă pe podea, iar conținutul, doze mici și roșii de suc, se rostogolesc în jurul ei în lumina albă care bâzâie. Nina le adună încet. Mintea ei încă vâjâie de la realizarea inexplicabilă a faptului că știe italiană. O vede în birou pe Valeria, care își ține telefonul între obraz și umăr. E dureros pentru ea să realizeze dintr-odată că nu o cunoaște pe această femeie, că singura persoană din orașul ăsta de până acum care îi împărtășește limba e complet altfel de cum o credea.

17:52 Barul de vizavi de gară e gol. Scaunele se întind înspre strada pătată de gumă. Nina alege scaunul cel mai aproape de stradă și se trântește în el. Tălpile-i pulsează de durere. La etajul cel mai de sus al clădirii din spatele barului se vede geamul camerei sale. I se pare imposibil să meargă-ntr-acolo: ca și cum persoana care s-a întors ieri acasă de la muncă și cea care stă aici n-ar încăpea amândouă acolo.
Un buchet de beculețe atârnă deasupra ușii. Lumina lor șterge chipul baristei, când vine până la Nina. Își comandă un pahar din vinul roșu al casei, chiar dacă i-ar conveni o carafă întreagă. Barista observă că Nina n-are chef de vorbă, așa că o lasă în pace. Nina simte prezența a ceva în plus, aproape orbitor, și observă că încă poartă vesta reflectorizantă. Și-o smulge de pe ea dintr-o mișcare, o face șomoiog și neștiind ce să facă în continuare, o azvârle sub scaun.
Trenul gonește prin amurg și face ca seara să își țină respirația. Lucrurile din jurul ei nu se mai dublează, ci se îmbină. Vinul e numai struguri la pahar. Nina se așază mai bine în scaun și își duce mâinile reci între coapse. Deși s-a târât până aici ca un animal rănit, îi e deodată atât de foame, încât e gata să-și înfigă dinții în muchia mesei. În loc de asta își afundă degetele în bolul cu alune, și când se golește, mai cere unul. Are de gând numai să stea aici și să se uite la trenuri și la pasagerii lor încadrați de ferestrele luminate, încercând să ghicească dacă vin sau pleacă.

(traducere din finlandeză de Florentina Gavrilă)