Apofrade – Dan Sociu

Apofrade – Dan Sociu

M-aș întrista să-mi fie înțeles textul ăsta ca un manifest literar. E doar o propunere de joc cu niște argumentație mai mult tot de dragul jocului. De plictiseală – cred că plictiseala e subestimată ca motivație a creativității. E o formă de plictiseală care nu ține de lipsa ocupației, e o plictiseală fundamentală, furioasă, de tot ce văd și aud, de ce simt și cred și știu. Ca și cum ai vrea să-ți rupi capul uneori, să-l smulgi din gît și să se facă o lume nouă. Cele mai simpatice texte le-am scris de plictiseală. Pe ăsta la fel, plus, și normal, o speranță secretă că o să fiu văzut iar ca fiind foarte deștept (gen Eugen Ionescu).

Foto: Ioana Drogeanu

Am citit capitolul despre apophrades din cartea lui Bloom tradusă de Rareș Moldovan, Anxietatea influenței, acum 11 ani, în Bulgaria, fix de ziua morților, cînd își pun bulgarii pozele morților pe garduri. Bloom numește apophrades ultima etapă din traseul unui poet, cînd se întorc în versurile lui poeții citiți de el la începuturi, cei ce l-au impresionat. Nu mai e vorba de pastișe, ca în copilărie, e ceva mai mult, o sinteză între ce-a luat de la ei și ce-a adus el personal în poezie. Ca Picasso în pictură, care s-a întors de la cubism la un fel de figurativ trecut prin avangardisme. Am început să citesc de pe la 4 ani, singur și mi s-a spus că încă de la un an doi știam multe poezii pe de rost și le recitam femeilor, cărora le dăruiam și flori. Cum aveam părul argintiu, închis la culoare mai încolo, probabil aveam un aer de bătrînel galant și foarte vioi. Am citit alandala din biblioteca alor mei, multă poezie rusă în traducere și clasici români și înainte să merg la școală aveam deja versurile mele, rimate și ritmate, cum am văzut și la fiica mea, Ioana, și ea compunea balade și abia intrase la școală (mi-amintesc în mod special una cu o prințesă îndrăgostită de un vărzar – un vărzar care vinde varză murată adică, ceea ce mi-amintește de un film american cu o femeie cu inima împărțită între un poet și un vînzător de murături). Prin 2009, în perioada cu lectura din Bloom, începusem să scriu iar cu formă fixă, îmi dădusem seama, împotriva a ce gîndisem între 20 și 30 de ani, că face enunțurile mai serioase iar pe cele amuzante și mai amuzante, prin contrast cu respectabilitatea versului tradițional. De unde teoretizasem pînă atunci în discuții că rima e o infantilitate, acum credeam invers, că forma fixă conferă în general demnitate sau așa ceva. Observasem pe un afiș de la metrou un anunț umanitar, zicea – O fetiță vrea s-ajungă balerină, încă nu știe c-o să moară-n șase luni. Contragerile și alexandrinii rezultați i-a făcut mintea mea atunci pe loc, textul inițial era mai prozaic și bolovănos dar m-a izbit forța de cor de tragedie antică a unei astfel de formulări. Dacă pui pe o piatră de mormînt ceva în versuri, e un efect mai mare decît dacă pui proză. Cum iubesc (dar și-l urăsc) banalul lumii, pe cel mai specific posibil, din viața mea, așa cum o știu, am aplicat formele fixe la tot felul de anecdote și observații cotidiene și am văzut cum se ridică viața măruntă la un alt nivel, o transfigurare mistică dar într-un fel și politică, democratică, nu mai explic, mi se pare evident și a fost deja o luptă veche în acest sens (ca și în satiră sau la Freud sau la umorul evreiesc sau la folclorul și poveștile populare autentice, ce e prea jos e urcat, ce e prea sus coborît – de aici și plăcerea cu care cultiv mai nou ,,genuri pentru sclavi,, ca fabula sau limericksurile). Poeți ca Baudelaire, Hardy și Larkin, Auden și Betjeman și la noi Bacovia, Brumaru, să spun numai cîțiva (dintre cei canonici, fiindcă așa, din apropierea mea, Nimigean e un artizan transfigurator al cotidianului în formă fixă și mai sînt, Gherguț, muzicieni și trupe de muzică și alții, traducătorii chiar) au făcut operația asta alchimică și i-am citit mereu și încă-i citesc cu poftă.  La americani, Seidel și continuatorul său Michael Robbins fac cea mai proaspătă poezie, deși se ține pe tehnici vechi, fiindcă uneori trebuie să dai ceasul înapoi ca să fie ora mai înainte. Umorul celor doi e din specia obscenităților și obrăzniciilor trimise pe bilețele în timpul orelor la școală dar e superior (? nu știu ce înseamnă superior, zic și eu așa) comediei de stand-up sau umorului de Internet prin transmutația făcută de jocul versurilor. Pe acolo m-aș regăsi și eu în textele de aici, cu o diferență – pedalez mai puțin pe individualism rebel de nobil plictisit cum e la Seidel și mai mult pe o medie sociologică, vocea mea e cea a omului mediu, a unui fel de mostră socială, bărbatul tipic bucureștean de 40 de ani, oarecum educat dar nu un intelectual, poate un proletar intelectual, căruia îi place și la Mall și la un joint cu băieții, senzualist, cum s-ar fi zis cîndva, moștenitor al socialismului și al tranziției capitaliste, oleacă misogin (dar nici prea iubitor de sine, știind că sîntem cu toții, fundamental, luați la bani mărunți, niște gunoaie), oleacă vulgărel, în raport cu standardele ridicole de distincție, fără limbaj privat sau idiosincrazii extraordinare, comun deci, întrucîtva deși știe ce-i aia aliterație, totuși, porc și sentimental, înțelept și rău – dar mai sînt eu așa? nu prea, majoritatea poeziilor de aici sînt scrise cu ani în urmă. Nici nu eram chiar așa, mai degrabă făceam un rol, o voce democrată, pornind de la ceva adevărat din mine și prin opoziție cu arhetipul poetului prea sublim pentru lumea asta.O dilemă a mea după ce m-am născut iar, cum știu că am fost, în sens religios, ce fac cu ce am scris înainte. N-am stat mult să mă frămînt, totuși, mi-am amintit cum a găsit bunică-miu în butoiul cu zăr un șoarece mort. A păstrat zărul – ,„doar n-o să arunc atîta zăr bun pentru un șoarece”. Și nici nu era mort de mult, nu apucase să se împută.

Aș putea să zic multe, analitic, despre poezia cu formă fixă, despre sensul metafizic al așa-zisului meșteșug (privit de sus de-atîtea ori de snobime) dar nu e cazul aici. Doar puțin și aruncat – să scrii așa înseamnă să știi mereu unde ești în proces, cît mai e pînă la capătul versului și al textului, cînd vine iar momentul rimei, ar putea fi deci un examen, cum era în China cîndva, pentru determinarea capacităților mentale, ale orientării în timp, în primul rînd. Sigur, dacă nu joci jocul cu elementele realului, cu legăturile lor strînse, necesare, structurale și cu un firesc al narării, poți doar să pari un virtuoz, dar în cele din urmă, universul tău e atît de deschis și formulările tale sună așa de forțat, că dai impresia că ai putea să dai drumul la mecanism, să te culci și să te trezești cu textele scrise. La fel, majoritatea hiphoperilor trișează, joacă vorbele ca pe niște jetoane, le împing fără necesitate, doar să iasă rima și ritmul, n-au un simț al designului, așa că fac o colivă cu multe feluri de bomboane înghesuite și deși unii au farmec, după ce treci de o vîrstă, nu mai poți să-i asculți fără iritare – dar și cînd sînt atinse de grație, se termină orice cîrcoteală (Dragonu de exemplu, care merge și citit așa, ca text, în unele texte). Îmi plac limitele, karatiștii zburători prin copaci și pe acoperișuri nu mă impresionează, doar cei supuși ca noi toți gravitației cînd știu să pară că aproape au scăpat de ea (ca salturile unui om în apă, un pic parcă zboară și totuși e tras mereu în jos). Cercetătorul Simon Baron-Cohen a arătat în studii întinse pe zeci de ani că așa-numita minte masculină, care poate să fie și la o persoană cu vagin, bineînțeles, se ocupă cu jocul, jocurile și joaca. Bărbatul rămîne mereu un băiat, doar o vreme se preface că nu e. Ca persoană cu penis și o minte masculină, după cum mi-arată și raportul dintre index și degetul inelar, pînă spre 40 de ani am căutat să cîștig și să întrețin relațiile cu femeile, ceea ce m-a deturnat și spre alte preocupări în afară de cea de bază, cea de wordsmith. După ce m-am liniștit în privința capacităților mele de relaționare și împerechere (nu că aș fi renunțat la ele, doar m-am liniștit că pot să le fac și nu mai sînt disperat să le demonstrez prea mult femeilor), m-am întors la jocul cu vorbele cu dedicația congenerilor mei cu minte testosteronică și care se întorc la colecționarea trenulețelor sau la fotografie sau la horticultură (vezi Clint Eastwood în The Mule). Ultima mea jucărie e design-ul, un concept supraexploatat comercial dar încă atrăgător. Dizaințul e cuvîntul meu preferat zilele astea. În cărțulia ,,17 poezii” cred că m-a dus Dumnezeu cu designingul la un maxim de rafinament. Și sonor și ca economie a conținutului și cu un pic din acea frustrare pe care ți-o dă un design bine făcut, impresia că ai mai fi pus acolo ceva și totuși parcă e OK așa, e destul (ca la Brîncuși, un alt designer mai mult decît orice altceva, ca la arta culinară cea mai rafinată, cea care nu te satură cu adevărat). Forma fixă dă și impresia că elementele se țin în tensiune în cîteva fire întinse. E și familiarul, recognoscibilul, drag cititorului, fiindcă alea i-au fost primele poezii, primele cîntece, laice sau religioase (în culturile protestante, sînt obișnuiți să audă predici și discursuri și să le țină chiar ei, de unde și atașamentul mai mare pentru textul mai prozaic dar cu impact oratoric – de unde și poezia americană pe linia Whitman). Să zicem că în prima tinerețe te-a scîrbit școala să mai citești vreo poezie. Dar pe urmă s-ar putea să treci peste scîrbă și să te împaci cu trecutul (totul a fost văzut, totul va fi văzut iar/numai momentul recunoașterii e dulce – Mandelștam). Scanări ale creierului la lecturi de poezie au arătat că-i pare bine cînd aude ritm și rime. Și, interesant, să fie strofe bine conturate, adică să fie lucrată și la nivelul strofei. Ca designer, evit enjambamentele. Gata, mi-au ajuns la 20, cînd dădeau viteză. Nu, încerc să pun pe un vers – o afirmație, poate două, poate o afirmație în două versuri dar nu ruptă aiurea (doar în textele fără rimă, acolo dau curgere). Poezia poate să facă un fel de telepatie, fără să pui multe, spui numai plouă plouă plouă, vreme de beție și ai apăsat pe butonul ăla magic. E de fapt o zonă în creier, C4, responsabilă cu – ,,remember a beautiful place; retrieve a memory based on aesthetic qualities; recall whole-body affect”. Sau, cum i se zice la școală: evocare. Ciudățenia e că nu toată lumea are prea mare activitate acolo, de unde și diferențele de interpretare și indiferențele estetice (un scriitor contemporan zicea că Bacovia e la fel de bun dacă-i scoți rima – mă întreb dacă omul nu-i genul care trebuie să ia mai multe guri de mîncare să-și dea seama de gust). Mi-amintesc cînd pomeneam în poezii mai demult autogări de provincie, critici spuneau că sînt un poet al locurilor mizerabile, deprimante etc. Poate că era și asta dar la mine era tot pachetul ăla senzorial și afectiv dintr-o autogară. Nu numai mizeria, dar și plăcerea. În plus, pentru cei veniți din sate și orășele, autogările și gările sînt locuri spectaculoase, sînt evadări din cotidian, ca bîlciurile și eu simt atmosfera lor și așa, prin simpatie. Am crescut la țară și în provincie, sînt oamenii mei, lipiți pe sufletul meu și le înțeleg plăcerile, înțeleg ce bună e o ciorbă la împinge-tava pînă vine autobuzul.

Dar poezia nu face numai recreare de momente și atmosfere, poate să facă și invers, să de-materializeze. Să tragă încet preșul lumii de sub picioare. Chiar și cînd vezi într-un text elemente concrete, adică nu neapărat dacă e abstractă, ele funcționează ca punctele din real pe care le alegi la meditație. Iei un punct, te uiți la el și te rupi din moment, îți aerisești mintea, ieși din context. Designul frumos poate face asta. Melancolia hipnotică a versurilor sau numai tictacul de metronom care-l enerva atîta pe Pound, fascistul, te culcă pe real ca legănatul unui tren. Nu spun că te scoate din real – te culcă pe, rămîne realul, dar e ca într-un vis. Și deodată lumea își relevă substanța iluzorie, cum știm cu toții că e dar uităm cu zilele, prinși în hărțuiala lor. Recunosc că e o treabă care cere ceva răbdare, cere și un fel de dispoziție spre pasivitate similară celei de a te lăsa hipnotizat.

Gata, mă opresc aici, ajunge. Să mai zic numai că poezia cu formă fixă e și miraculoasă. Cum se potrivesc toate cuvintele alea, cum vin exact cînd trebuie și unde trebuie – nu e inginerie, nu e ca și cum iei componente dintr-o cutie și le asamblezi. Ca un poem să se închidă etanș și mica lui poveste să se termine exact unde trebuie nu ajunge cunoașterea tehnicii, ce o mai fi și aia. E și un fel de loterie, e noroc. Și nu e ceva să ne frămînte, dar trebuie zis totuși – poezia ca joc are și o șansă mai mare să treacă și spre un public mai larg, deși te închide inevitabil în limba natală. Dar tocmai asta poate fi și atracția, zicea un prieten – băi, uneori așa mă satur de chestii în engleză, filme, texte, muzică și mă pun la un film românesc chiar dacă mai slab numai de dragul elementelor familiare. Nu-i vorba de naționalism, e atașament, e lipire afectivă, ca a unui cîine de curtea lui.

(Prefață la volumul de poezii Dan Sociu, un băiat grizonat născut în anii 80, Polirom, Iași, 2021, în curs de apariție)

Fotografie Copertă © Leonora Carrington, Figuras fantásticas a caballo (2011)

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Câinele mamei mele – Alexandru Gorghe

Câinele mamei mele – Alexandru Gorghe

Poeme – Mihaela Vancea

Poeme – Mihaela Vancea

Poeme – Olga Ștefan

Poeme – Olga Ștefan

Atelierele de poezie Super9 (II)

Atelierele de poezie Super9 (II)