Da capo al fine

Da capo al fine

După două volume, care deja îl poziționaseră în așa-numita tipologie performance poetry printre vocile tinere din preajma lui 2010 (Trips, heroes & love songs, 2013 și efrafa, 2017), Florentin Popa publică anul acesta la OMG Publishing Dezintegrare. De departe, recenta plachetă e un proiect construit omogen, în cadrul căruia prevalează, dincolo de o individualitate atipic-egocentrică (tocmai prin faptul că distorsionarea, dispersia și miza asupra sinesteziei anulează benefic poziția „tare” a subiectului poetic), maturitatea vocii sans rivages. Având în vedere că, în ultimii câțiva ani, una dintre direcțiile dominante în poezia românească s-a consolidat ca fiind una antisentimentalistă și disforică în conținut, dar armonică prin tehnică și efect, mizele lui Florentin Popa sunt întocmai la polul opus. Nu pentru că i-ar lipsi tehnica (dimpotrivă, volumul e o dovadă a expansiunii acesteia cel puțin prin poemele cu formă fixă) sau accentele disruptive, ci fiindcă Dezintegrare readuce la lumină, în mod plenar, un filon (neo)romantic, pe care îl voi discuta atât în relație cu trăsăturile-șablon alea curentului, cât și în opoziție (dacă există, realmente, una) cu imperativul comuniunii.

Desigur, șarjarea patosului expresiei (nu a patetismului găunos!) nu e singura manieră de resuscitare a direcției amintite. Probabil dacă ar fi fost astfel, volumul s-ar fi rezumat la un discurs liric edulcorant, la meditații unidirecționale pe fondul câtorva teme (aparent) consumateprecum dragostea sau relația urban-rural. Or, calitatea poemelor provine și din intersecția unor filoane menite să insoliteze și, în același timp, să desconsidere osificarea bazinului romantic. Ce soluții găsește Florentin Popa în sensul acesta? Hipertrofierea lingvistică (despre care s-a mai vorbit mai cu seamă în cazul lui Cărtărescu, însă Florentin Popa o face prin argou, aspect pe care îl voi detalia), abundența de glitch-uri terminologice de proveniență diferită (de la faună, floră, relații interregn, până la muzică, cinematografie, literatură și, last but not least, aria așa-numitei subculturi), manevrarea rimelor și a ritmului în funcție de o mantra psihotică, instrumentarea formelor fixe – sunt strategii care fac din Dezintegrare un volum poliedric sau, altfel spus, un remix de vârste și stiluri poetice, în care e greu de identificat influența primară, ceea ce nici nu ar fi fost de dorit. Cu atât mai greu cu cât, chiar dacă anumite voci se pot recunoaște în poeme prin elemente specifice (de pildă, Ginsberg – citat ca atare: „am văzut cele mai bune minți ale generației mele” și Poe: „corbi care-au obosit să strige nevermore”), ele sunt intenționat de domeniul evidenței și ironizate șăgalnic. Altfel, Florentin Popa pare că ia totul da capo al fine fără vreo anxietate a influenței și fără artificii de moment.

Cred că, odată ce opiniile critice privind poezia ultimului deceniu se îndreaptă înspre zona performativă, e necesară luarea în considerare – altfel, discuția rămâne doar la nivel teoretic – a activității extraliterare a autorului, care, după cum se întâmplă și în cazul lui Florentin Popa, consună cu aria scripturală. Desigur, textele rezistă și în varianta lor tipărită, însă originea și finalitatea lor sunt altele decât „marea literatură”, respectiv, reprezentarea interferențelor dintre regnuri, domenii, culturi etc. sau chestionarea realist-polemică a unor probleme sociopolitice. Unul dintre scopurile volumului este literalmente scoaterea textului dintre coperți. Un cod QR e strecurat printre pagini, care, odată scanat, conduce la un video-poem realizat de autor (a.k.a. Korbea Pleataneagra) după poezia care dă și titlul cărții. Dincolo de maniera revitalizării scripticului prin alte medii de diseminare (lucru care începe să ia amploare și în România, fiind indiscutabil necesar), spuneam că scopul textelor e altul decât lecturarea lor și, eventual, provocarea unor senzații, reflecții, trăiri. Evident, ecuația ultimă rămâne indispensabilă, dar devine secundară în favoarea gândirii textului în totalitatea lui drept instrument pentru altceva, pentru a fi, la rândul său, re-prezentat în alte medii și prin alte filtre. O miză mai puțin clară a volumului Dezintegrare este, malgré soi-même poate, acest efort de a concepe poezia ca materie primă pentru un alt concept artistic. Argoul lui Florentin Popa (care are pretenția unui limbaj nou, particularizant, deci cu atât mai mult explorabil) și permanenta obsesie pentru muzicalitate, potrivire formală și eclatanță invită în subsidiar la meditația asupra a ce poate exista după text, iar o mostră de acest tip e materializată, tocmai în volum, prin QR-ul mai sus menționat.

Florentin Popa, Dezintegrare, OMG Publishing, 2021

(Neo)romantism vs. comuniune

Așa cum anunțam la început, una dintre direcțiile majore ale volumului este cea neoromantică, pe care cele mai multe discursuri poetice din ultima vreme nu au riscat să-i resusciteze vâna și au respins-o, preferând tonalitatea glacială, sarcastică, cvasirobotizată; în orice caz, orientarea spre o lirică romantică e primită mai degrabă cu reticență. Or, Florentin Popa e un romantic deopotrivă în spirit și în literă, dar cu mențiunea că revitalizarea romantismului nu presupune și excluderea altor direcții sau polemizarea, uneori malițioasă, alteori jubilatorie, dar niciodată impulsivă, cu acestea.

Ceea ce e interesant în Dezintegrare e faptul că aceste spații așa-zis paradisiace în viziunea romantică (visul, natura, copilăria) nu sunt neapărat compesatorii, atâta vreme cât conceptul de realitate le înglobează, nu le contravine. Prin urmare, în aceeași tonalitate profetică, categoria realului (spațiul de uzură) e, în fond, o soluție, aspect distinct de estetica romantică tradițională, unde realitatea reprezenta exclusiv lumea din care se evadează. Așadar, în felul acesta se încheie un poem care difuzează din titlu angoasa melancoliei printr-o sintagmă recurentă în limbajul grosso modo a două generații (milenialii și iGeneration) și, evident, specifică lor – „faza e că”: „tot astfel, realitatea asta se cuvine îmbrățișată/ chiar și-n nopți cu ecrane aprinse din neant la trei/ și de-asta merită”. Se observă și background-ul digital care, puțin prezent în volum, este doar un pretext, la fel ca „întreaga recuzită doomiistă”.

Per ansamblu, un lucru care îi reușește excelent lui Florentin Popa – și care contravine necontondent esteticii romantice întreținute –  este efortul de a fi democratizant în viziune, pe care îl voi explica. Desigur, abundența imagistică și lingvistică nu e nicidecum un coup de main pentru realizarea mizei. Retorica paternală, însă, e pilonul de susținere. Ce înțeleg prin sintagma anunțată? O atitudine incluzivă, specifică unei figuri mesianice (a nu se înțelege că e vorba de o poetică religioasă ori că volumul se poate citi în cheie teologică, nici pe departe), care prorocește bunăvoința și acceptarea, eventual dojenind înainte, care se autoînvinuiește, dar nu intră pe terenul automutilării, care își revarsă ironiile și nesăbuințele fără ca acestea să aibă o țintă fixă. Interesant este că, în ciuda faptului că specificitățile direcției (neo)romantice sunt recuperate în mare măsură (natura, visul, ruinele, subiectul melancolic, exotismul), postura antropocentrică intră în coliziune cu aceste intenții pur fraterne, integratoare, contrare titlului volumului. Simptomatic pentru felul în care un curent centrat par excellence asupra subiectului uman unic în sine e reactualizat (paradoxal) prin dezideratul comuniunii este poemul intitulat „slavă”, sub aceeași voce „propovăduitoare” a toleranței, din care citez câteva fragmente: „liniștește-te/ ai făcut un lucru bun/ am scobit trunchiuri de sicomor cu unghiile/ și am plutit în voia râului/ și iată –/ ne-am adunat aici pe malul iordanului/ unde algele se agață de cicori sărate/ unde florile mării se împreunează în întuneric/ cu florile țărânii/ […]/ și îi dau slavă celui care/ te-a lăsat să îți întizni mâinile spre el/ […]/ slavă pentru copii care omoară/ porumbei cu cuie-nfipte-n scânduri/ și-și mângâie cu lacrimi câinii/ care le ling apoi încheietura mâinii/ […]/ slavă pentru bunătatea neștiutoare/ care o să acopere cândva răul”. Desigur, ideea solidarizării pe care o subîntinde acest proiect este o reacție la un context uman (nu mă refer aici la cel pandemic), suprasaturat de niște „categorii negative” universale – ură, ipocrizie, violență, răutate etc. Menționez acești termeni tocmai pentru a trasa opoziția din subtextul volumului și pentru a sublinia că acesta nu pune explicit la bătaie o miză etică, ceea ce nu înseamnă că ea nu există. De altfel, nu întâmplător, unul dintre versurile textului-motto al cărții, referindu-se la o pisică, sună astfel: „it has/ no code of ethics/ or considerations for its own future”. Nu avem de-a face, deci, cu un anumit cod etic sau cu o etică bună, unică și irefutabilă. Poate aici e adevăratul miez al ideii de comunitate propuse în volum. Remarc, așadar, felul în care autorul se sustrage abil reacțiilor de tip vehement, alegând să joace discursiv inocența și (auto)ironia în defavoarea problematizărilor violent-militante, care se sting la fel de repede precum se nasc.

Totuși, dincolo de histrionismul lui Florentin Popa, subiectul poetic rămâne, în fond, o entitate umană, hiperlucidă și hipersenzorială, care sfidează granițe și limite, preferând, în locul utopiei postumane ori a ecogândirii desăvârșite, gesturile așa-zis minore, aparent de impact restrâns (și, evident, nu atât de zgomotoase), dar mult mai încărcate de câteva trăsături pe care volumul le interoghează deschis: tandrețe, milă, compasiune pentru ceea ce e marginal, nonuman, vulnerabil. Un astfel de exemplu e catrenul cu care se deschide unul dintre sonete, „へ(astăzi)”: „astăzi am ajutat un porumbel: m-am pus pe vine/ l-am descurcat din sârme, i-am zis ZBOARĂ MEN/ s-a înălțat apatic, aproape cu rușine/ ca un călugăr întors la schit dintre mireni”.

Revenind la felul cum volumul topește diverse orientări literare/culturale, motivul ruinelor, element specific, de data aceasta, preromantismului, e o realizare a fenomenului de actualizare fermă a ceea ce devenise derizoriu. Deși nu e frecvent în volum, apare excelent instrumentat chiar în hitul cărții, poemul omonim titlului. Construit ginsbergian prin repetiție, ilustrează, în fond, ruinele generației Y (dacă nu sunt chiar și ale generației Z): „oh – tu școală generală din curtea interioară/ zisă și număru trei, dormind pe burtă între blocurile/ care-au ațipit pe-o rână, vopsită în bej prăfuit/ de maiștri bețivi care au lăsat scris/ un !HAI PETROLU! cu roz de nedistins/ […]/ într-o după amiază aurie și fărâmicioasă/ ca rămășițele de pateu într-o pungă de plastic/ am văzut pe doamna – căci învățătoare e de prisos/ […]/ cu un alt șirag de douăzeci de copii în urma ei/ ceata lui pițigoi trece mândră prin zăvoi”. Ultima parte a poemului, singura în care apare sintagma precisă „ruine post industriale”, e interesant instrumentată în tandem cu latura teoretică pe care o conține volumul, și anume obsesia tuturor post-urilor: „oh, voi ruine post industriale/ ruginind, surpându-se, făcându-se fărâme/ sub vițe, pierzându-și tencuiala,/ celofane, fluturând în loc de geamuri/[…]/ o sută de țevi curbate de gaz îmbrăcate în lână tehnică/[…]/ o sută de tobogane din beton ciobit acoperite cu graffiti/ o sută de femururi de cerb acoperite cu mușchi verde/ o sută de tuburi de PVC sparte și scufundate în noroi// visez și mă nărui cu voi”.

Evident, problematizarea teoretică nu e nouă, întrucât literatura optzeciștilor are și o dimensiune metaliterară, dar, în cazul lui Florentin Popa, nu mai e o tehnică sau o strategie de inovare, ci e un obiect artistic, ceea ce nu înseamnă decât consemnarea unor puncte paroxistice, de încheiere a unei ere. Cu alte cuvinte, F.P. se întreabă dacă și ce mai urmează după post-ironie, post-adevăr, intertextualitate hard, simulacru, resuscitare a formei fixe (trend întâlnit și la alți tineri/e poeți/te din România) și chiar la capătul „pânzei undernet” (expresie care îi aparține), atâta timp cât și acestea au ajuns într-un punct de saturație: „momente cancel momente abort/ în care se reflectă în corneea noastră/ și ironia nu mai poate să treacă de post” sau „dragostea meta care/ pune synthuri analoage pe manea, dragostea/ care-mbracă simulacrul în simulacru mai adevărat”. Întrebarea ar fi valabilă și pentru autor însuși, în sensul în care Dezintegrare mi se pare a fi un volum-cheie în parcursul lui F.P., care pare să caute tot felul de soluții, jonglând din ce în ce mai mult cu mediile artistice.

Forma înainte de toate

Deși volumul nu e structurat pe părți, sonetele însemnate în titlu printr-un caracter din alfabetul japonez sunt compacte. Nu e de ignorat nici textul precedent grupajului de sonete, care, nu doar că e distinct redactat față de celelalte (litere albe pe fundal negru), dar pare a fi poemul-program pentru direcția „formalistă” a cărții. Intitulat straniu „SCP-197x-THARN”, textul are în prim-plan o figură umanoidă, însemnată probabil cu ceea ar fi seria „SCP-197x”, al cărui parcurs existențial simulat e urmărit începând cu datele de înregistrare („nume conform cu registrului SPCLEP: Rodica M. Bunescu”) până la statutul de „Înger al Pustiirii desăvârșit”. Astfel, codul apare drept o formă, umplută ulterior cu un conținut cvasiuman. Dincolo de imaginea acestui „personaj” care sugerează o legătură cu jocurile pe calculator și de etapizarea existenței (re)făcute robotic în funcție de câteva date standard și de activități rutiniere („seară, cartofi prăjiți cu muștar”), poemul reprezintă, de fapt, o meditație asupra morții, formulată ghiduș, dar nu mai puțin particular. Unde îmi propun să ajung de fapt? Așa cum aminteam mai sus, una dintre comparațiile interesante și, în opinia mea, valabile este cea dintre Mircea Cărtărescu și Florentin Popa, analogie pe care a propus-o Mihai Iovănel, comentând efrafa. Dacă poetul optzecist uza de limbaje specifice unor domenii (fizică, medicină, zoologie, botanică, mecanică), deci de termeni în jargon, Florentin Popa încearcă (și consider că îi reușește mult mai matur în volumul de față) să-și creeze un argou, adică un limbaj straniu și extravagant – evident, deloc democratizant în comparație cu atitudinile empatice proliferate –, dar recognoscibil și seducător. Din punctul acesta de vedere, sonetele sunt realizările eclatante ale demersului creator dinspre formă spre sens, și nu invers. Remarc atât scheletul fix al celor 14 versuri (cu variantele regăsite alternativ în volum: trei catrene și un distih sau două catrene și două terține), cât și construcția sensului unor versuri sau a unor jumătăți de versuri prin hinturi formale: „mâini brodate cu semne pe sub mânecuțe” (s.m.), „urlu ASEREJE DE HA DE HEBE”, „și-acum joc jocu-ăsta prostesc, dar cu alt tâlc” (s.m.), „neo-omul de neon și-eoni”. Nu lipsesc nici asonanțele și aliterațiile: „o drujbă scurmă”, „scurm sub stern”, „din burta lui de bronz”, „vergură-ntre venerele de pe management”, „cu lacrimi linii de tramvai”, „murmur de țurțuri sparți cu tâmplele”.

Ce propun, de fapt, aceste sonete? La prima vedere, par niște experimente reușite. În economia cărții, însă, grupajul susține deopotrivă tehnic și simpatetic mizele Dezintegrării. E vorba, deci, despre cernerea acestui delir imagistic, lingvistic și senzorial prin niște concepte, sintagme, cuvinte scrise fie așa cum sunt rostite, fie modificate după alte mulaje, încorporate ca atare în scheletul fix al textului: „inima mea e un remix trap la agni parthene/ mi-am luat ciulini în glezne, cobor șotânc răzoare/ am fost pe aleea sistemului, nu mă pot teme”; „de parcă ar fi vrut să-l las să zacă-n praf de chit/ acolo-ntre casete, roșii putrede și-albine/ cu keefu care doarme-n grinder, m-am mințit/ că ceva cum mai zace la fund, sub sită, -n mine” sau „prăjit sunt fațăverso-așa cum trebe/ și, fix cum o făceai tu frățioare/ când nu mai e specialu’ în țigare/ rulez tutun în foaia de OCB”. Formalismul pe care îl practică F.P. e unul nondialectic, în virtutea faptului că raportul formă-conținut nu privilegiază niciunul dintre termeni, ci mai degrabă zona intermediară dintre ei. De aici apetența pentru remix-uri mai întâi de toate formale, care supralicitează o ars combinatoria de „vagabondaj” intralingvistic: „pentru mine für elise – nu pentru tine, eliza”, „semințe fresh booombă demonul de vmtools”, „salivă de salvie omagiul omagului decont de acontium”, „nijdreacu-n noaptea asta în neoTokyo/ și nichi-jou speranța, doar Susanoo”, „tot mai mult OS tot mai puțin os/ prins în comă comodă lângă Commodore/ perfuzat prin port COM, și-apuc să văd cum”.

E un come-back al travaliului textual, al ieșirii din matca experimentalismului formal și din cea a exacerbării confesive a sentimentului denudat. Totuși, riscând să pariez eronat, cred că argoul vizionar al lui Florentin Popa e susceptibil, pe de o parte, de crearea unor epigoni, iar, pe de altă parte, de consumarea propriului arsenal. Până atunci, Dezintegrare rămâne un vârf de escaladat.

Fotografie copertă © Hervé Di Rosa

Teona Farmatu

Masterandă a programului de Studii literare românești, interesată de confluențele literaturii cu artele vizuale, muzica și mediul social. Atentă la detalii, sincronizări și bizarerii. Când nu scrie poezie, scrie cronică literară. Sau invers.

Articole similare

Creep

Creep

Unde totul este destrămat

Unde totul este destrămat

Despre maturizarea postumanismului poetic românesc

Despre maturizarea postumanismului poetic românesc

Despre distanța care ne apropie

Despre distanța care ne apropie