Despre distanța care ne apropie

Despre distanța care ne apropie

Inventarierea volumelor de poezie traduse în ultimii ani în limba română nu aduce o listă substanțială de nume, în special dacă ar fi să luăm prin comparație numărul de texte de proză scurtă sau roman care apar anual pe rafturile librăriilor, la târgurile de carte și în topurile literare de final de an. Poezia se traduce mai degrabă în grupaje și mai puțin sub formă de proiect amplu de traducere de volum – vezi, în special, dosarele Poesis International, dar și apariții episodice în rubrica de traducere pe platforme web de literatură (DLite, Revista Echinox, Vatra).

Anul 2021 aduce, însă, în cadrul colecției Z9 x OMG, traducerea autoarei britanice Emily Berry de către Vlad Pojoga, acesta fiind cel de-al doilea volum de poezie în traducere apărut anul acesta la editura OMG, întrucât la începutul anului apăruse și volumul lui Philip Schultz, Nimeni, în traducerea lui Vlad Drăgoi.

Emily Berry scrie o poezie identitară în felul în care pare să se auto-diagnosticheze, cu distanța potrivită față de propria lirică, astfel că însăși autoarea pare surprinsă de parcursul sau finalul poemelor. Fluxul conștiinței devine mai degrabă o stare activă de căutare a identității prin scris și mai puțin o tehnică utilizată conștient pentru exercițiul rezumativ al sinelui.

Structurat în trei părți, într-o alăturare a poemelor extrase din cele două volume ale autoarei, Stranger, baby și Dear Boy, împreună cu o serie inedită de poeme, volumul Nimic din ce face nu e vina ei propune o explorare telegrafică corporalității, a spațiului liminal și a penibilului față de conștientizarea reacțiilor umane. Ideea de absență devine atât un spațiu de confort, cât și un catalizator pentru nevoia de apropriere față de alteritate. Astfel, trauma se materializează ca o constantă în ambele volume, însă sub forme diferite, cele două fiind scrise la o distanță depatru ani.

În volumul de debut, absența se contura pe fondul unei relații incerte, trăită mai mult retrospectiv, la care se adaugă carențele socio-politice resimțite în realitatea autoarei. În poemul Bad New Government, Berry scrie despre „primul poem politic”pe care l-a scris în mod repetat, dar prea puțin asumat, de-a lungul volumului. Făcând o cartografiere a locurilor în care a trăit și a replicilor auzite pe străzile acestora, Emily Berry se transformă într-un hoarder de frici și mecanisme de adaptare aduse în propria casă, fără a formaliza o relație de cauzalitate precisă între acestea: „Stau dimineți întregi să-mi privesc geamurile Crittall/ Când a avut loc războiul de clasă, una dintre părți era prea ocupată să cumpere parchet reutilizabil/ Nu știu ce făcea cealaltă parte”.

Totuși, ceea ce conturează cu precădere în acest prim volum al scriitoarei sunt propriile inter-relaționări, pe care le prezintă atât sub forma unui colaj de proiecții sau interpretări de situație și replici ale persoanelor din viața ei. Relaționarea cu alte persoane creează un spațiu de metamorfozare a identității. Astfel, propria identitate se adaptează la temperaturile persoanelor cu care vocea autoarei interacționează, până la punctul de anulare a existenței individualizate.

De aici, Berry scrie o lirică haotică a căutării de sine, cu intimități fugitive prefigurate în planuri existențiale incerte, unde spațiul este folosit în structura poemelor tocmai pentru a proiecta reconfigurările contextuale și pauzele de reflexie asupra acestora. Căutarea obsesivă a iubitului și asimilarea lipsei acestuia fac din Dear boy un volum alcătuit din instantanee și cadre cinematice și mai puțin o carte cu o direcție precisă. Într-un interviu acordat pentru Poetry School, Emily Berry vorbește despre acest volum ca fiind unul scris de-a lungul mai multor ani, poem cu poem, până în punctul în care, la un moment dat, au fost suficient de multe pentru a pune cap la cap un volum întreg. De aceea, scheletul acestui prim volum pare că se construiește din post-its adăugate unele lângă altele.

În schimb, cel de-al doilea volum pare să trădeze un parcurs diferit, fiind scris în doar câteva luni, dintr-un surplus de emoție, după cum îl descrie autoarea în același interviu. Stranger, baby este, așadar, un volum mai experimental în comparație cu cel de debut, cu o simbolistică aleasă aproape chirurgical. Aici, Berry observă coordonarea dintre forma și structura realității concentrate la limita dintre spectrul vital și cel fantasmagoric.

Se pare că absența capătă aici un sens mai profund, fiind asociată doliului și traumei suferite în urma pierderii mamei în copilărie. Autoarea se psihanalizează fără să facă din suferință un act egoist ci, din contră, să-l universalizeze. Doliul nu este subiectivizat, Berry nu scrie despre moartea mamei, ci este instrumentalizat pentru a accesa panta de psihanaliză și a vorbi, la fel ca în Dear boy, despre identitate și căutarea acesteia. Ritmul poemelor este unul spasmodic, de apropiere și îndepărtare, astfel încât focusul cade pe sistematizarea emoțiilor, urmat imediat de senzația de sufocare provocată de absență. Acest ritm imită, incidental, ritmul mării, imaginea recurentă în poemele celui de-al doilea volum.

Urmând ea însăși cariera de terapeut, Emily Berry menționează teoriile Freudiene despre melancolie și doliu, căruia îi și rezervă patru poeme în volum: Războiul lui Freud, Caii lui Freud, Pierderea lui Freud și Lucrările frumoase ale lui Freud. Acesta vorbește despre trăirea doliului ca o detașare prin metamorfozare față de relațiile anterioare. Întâmplător sau nu, Berry abordează același mecanism de detașare față de amintirea mamei ei sau de împăcare cu aceasta: „Sinele meu e un râu, al tău e o mare/ La început am fost rece, tu ai fost caldă/ M-ai luat cu tine și mi-am pierdut temperatura/ M-ai luat cu tine și am plâns cum plânge o mare/ Am plâns cum plânge marea când a înghițit un râu.” În plus, autoarea permite în versurile ei o cunoaștere a propriilor vise ca o trecere în jurnal mai degrabă decât sub forma unei analize profunde. Berry scrie poemele retrăirii traumei, dar și a vindecării față de ea.

Dincolo de traumele personale, Emily Berry creează un spațiu al apropierii ușor transferabil în rândurile cititorilor. Acest aspect se datorează și faptului că, în ambele volume, tonul sumbru al poemelor este alternat cu episoade de autoironie și, mai apoi, de înduioșare față de cadrele naturale (vezi poemele „Salata de roșii” sau „Coronament”). Acestora li se adaugă cinci poeme scrise sub forma unor însemnări în jurnal, orientate înspre un sine mai convergent ori mai echilibrat: „Mă uitam la ei și ziceam: mă analizez de treizeci și unu de ani”. Emily Berry se analizează în mod constant, însă face acest lucru fără să construiască o autobiografie. Lirica ei deschide, astfel, un discurs despre o identitate alcătuită pe fondul traumei și a instabilității emoționale, sugerând, totodată, că această identitate ar putea  fi o cheie de interpretare sau înțelegere a persoanelor cu care interacționăm zi de zi.

Ioana Oprea

Studentă la Litere, norvegiană, ușor de entuziasmat și ușor de distras, din când în când reușesc să scriu. Potențial fondatoare a clubului „discuții de teorie literară despre clasici pe care de fapt nu i-a citit nimeni, dar pretindem că da”.

Articole similare

Creep

Creep

Da capo al fine

Da capo al fine

Unde totul este destrămat

Unde totul este destrămat

Despre maturizarea postumanismului poetic românesc

Despre maturizarea postumanismului poetic românesc

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.