Despre maturizarea postumanismului poetic românesc

Despre maturizarea postumanismului poetic românesc

Cel de-al patrulea volum de versuri al lui Mihók Tamás, biocharia. ritual ecolatru, face parte din eco-poetica literaturii române contemporane. Se poate citi aici vocea puternică a unui poet care consideră că problemele post-omului sunt legate de actul poetic. Discursul vitriolant și electrizant din ecopoemele lui Tamás sublimează poetica explicită și implicită a unei direcții din poezia română de după 2010, care abordează problema non-umanului (Gabi Eftimie, Ștefan Manasia, Andrei Doboș și Bogdan Tiutiu sunt unii dintre membrii „familiei poetice”, pe care-i desemnează Mihók Tamás într-un interviu). Din ultimii doi-trei ani, se poate observa cum „postumanismul poetic românesc” (Alex Ciorogar) începe să-și cristalizeze o „gramatică” (intrinsecă pentru această promoție a non-manifestelor), pe fundalul crizei umanului, dar și datorită prizării filosofiei à la page de către autorii români. Aproape toți poeții contemporani au trecut prin școlile poststructuraliste și și-au îndreptat apetențele către Rosi Braidotti, Donna Haraway ori înspre New Naterialism.

În biocharia. ritual ecolatru, Mihók Tamás cartografiază, printr-o stilistică rece și neo-suprarealistă, tematica non-umanului. Înțelegând prin non-uman toate celelalte micro-organisme sau ființe co-agențiale omului, pe care cel din urmă le-a „surclasat” egoist și vanitos vreme de câteva secole, poezia eco pe care o propune poetul de origine maghiară livrează un univers post-apocaliptic, unde umanul nu doar coabitează cu celelalte forme de viață (vegetalul și animalul ca forme poetice ale non-umanului), ci poartă stigmatul distrugerii iraționale a pământului. De aceea, el devine un background al universului poetic, motiv pentru care Mihók Tamás își (dez)articulează imaginarul prin simbioza om-tehnologie-natură.

Digitația glacială sau dificultatea poemelor din biocharia… i-au determinat pe criticii de întâmpinare să-l așeze pe Mihók Tamás lângă figura unui alt „glaciar”, și anume Ion Barbu (Călin Vlasie, Ruxandra Gîdei) sau, pur și simplu, să-i încununeze poezia drept ermetică (Călin Crăciun, Ioana Broștenaru, Andreea Apostu). „Ce experimentează – scrie, într-o cronică, Călin Vlasie – în acest infern poetul? Nicidecum trăirile personale directe care, într-o descendență atât de ușor de recunoscut de la rețeta barbiană încoace, nu-i provoacă nimic special” (Călin Vlasie, Despre egolatrie și ecolatrie, în „Apostrof”, 2021, nr. 4/371). Asemănarea cu barbianismul, datorată unor elemente de recuzită sau unei gimnastici sintactice, este o inadvertență mai veche a criticii literare (Eugen Simion îl taxase, de pildă, pe Nichita Stănescu ca fiind barbian doar prin simpla ocurență a substantivului „ou”). Dar ea poate fi deconstruită în doi pași: primo, poezia lui Ion Barbu este anti-personală, iar nu impersonală sau apersonală. Secundo, Mihók Tamás nu scrie nici o poezie impersonală, nici una anti-personală, căci precipitatul „uman” se întrevede la fundul vasului, chiar și după ce a fost „distilat”. În plus, eco-poetica se poartă la vedere și, prin urmare, cu atât mai mult nu se poate vorbi despre un „ermetism” în cazul lui. Că e dificilă poezia și mizează pe un limbaj și pe o construcție imagistică abstracte, ține de o altă discuție. Dificultatea tropismelor și a vocabularului au condus către izotopia Tamás-Barbu, dar „dificili” sunt și Ezra Pound, T.S. Eliot și Federico García Lorca. Așa cum nu se aseamănă cu cei enumerați, Tamás nu intră, sub nicio formă, în siajul barbian. biocharia… se încolonează „noii abstracțiuni” (Alex Ciorogar), adică poeziei conceptuale, dovadă stând și șarjarea unui jargon decupat din disciplinele academice: „postadevăr”, „postistorie”, „cronici postumane” sau „antropocene”. biocharia. ritual ecolatru se bucură – și pe bună dreptate – de o receptare încă solară și entuziastă, mai ales pentru mizele sale tari, etice și ideologice. Politicile sale eco reprezintă începutul unei etape de maturizare a stilemelor post-umaniste („Nonhumanism is an alter-ego of posthumanism” spune Bruce Clarke), precum și un nume de referință pentru ecopoezia din valul postdouămiist.

Atunci când transpare în discurs, umanul se topește fie în pluralul persoanei 1, folosit ca mecanism persiflant al postironiei: „data viitoare vom bea cacao în cazemată/ și ne vom dona darurile nupțiale/ cultivatorilor de levănțică/ data viitoare ne vom înstrăina tiptil/ ne vom odihni privirile bolnave/ în penajul porumbeilor data viitoare/ va fi mai senin ca acum” (chkr); fie sub forma individualismului solipsist, distrus acum de statutul său infinitezimal: „2. pelicula artificială/ din stratul de ozon/ îți aparține/ […] 4. pelicula artificială/ din stratul de ozon/ îmi aparține/ […] 7. pelicula artificială/ din stratul de ozon/ ne aparține” (pețiolul inimii). Cu alte cuvinte, umanul, dacă el (mai) apare în poezie, nu mai are acea privire arogant-superioară a eului romantic. Aici, nu se mai exaltă sublimul din Natură „ochiul dinlăuntru”, poetul polemizând acerb cu ipocriziile romantice sau sămănătoriste („soră glie/ în pruncie/ gutural/ te-am venerat” în sufletul ți se cuvine) și nici nu se mai caută o „osmoză” stihială cu cosmosul, ca-n poetica expresionismului românesc, ci se consemnează prospectiv o lume în care umanitatea a dat greș, dar care nu și-a consumat încă exitusul: „algele se împuținau transpiram și molfăiam năvoadele/ apa din butoi se făcu înecăcioasă gâlgâiam separam/ clorofila de hemoglobină pisica de mare ne traversa/ jumătate de emisferă scuipa funingine peste conserve/ mateloții aveau fețele tot mai supte dezghiocau mazăre/ beau bulion fredonau și ascuțeau simțurile în proră/ la răsărit țâșneam pe sub părinții noștri de plastic seara/ depuneam icre cu dublă calitate devastam piețele est-europene” (ingrediente). Textul citat nu e altceva decât un imago poetic, scris într-o stilistică turbionară, al unui „Antropocen minus Antropos” (Bruce Clarke).

Mihók Tamás instrumentează neo-suprarealismul de origine naumiană (cum s-a semnalat de nenumărate ori în cronicile de întâmpinare, fiind o manieră cultivată și în Cuticular) în lupta sa evidentă, încă din titlu, cu capitalismul abraziv (și la adresa umanului, și la adresa ecosistemului). Evident, poetul preia din afluentul suprarealist „lumina imaginii”: imaginile poetice sunt construite arbitrar și pe un principiu „șocant”, ca în versurile „moartea vindea legume măruntaielor noastre/ corpul ne îngrădea precum cătina albă” (). Din același afluent, Tamás reîncălzește la foc mic caracterul revoluționar al suprarealismului românesc post-1940. De exemplu, dacă lupta anti-clasistă a unui Gherasim Luca și D. Trost se duce cu armele și bagajele „erotizării totale a proletariatului”, în biocharia…, poetul își propune un imaginar crizist, pe care să-l treacă prin toate filtrele stilistice, lingvistice și de imaginar ale non-umanului.

Această querelle anti-capitalistă, pe care o duce programatic Mihók Tamás se găsește mai puternic în poezie decât în retorica interviurilor: „{tot ce trebuie să faci e să-l scuturi/ și dozele pungile de unică folosință/ se vor depune de-a lungul litoralului/ pe frunzele de palmieri la baza tufelor/ iar unele vor prefera cosmosul mărunt}/ […]{ai muncit cu sârg ai avansat repede/ ți-am promis sporuri poftim de-acum/ vei putea levita în poziție de lotus/ într-o bază de date confidențială}/ {adaugă și capsula cosmică limba latină orificiile/ căile pentru ingerare multinaționalele ceaiurile de slăbit/ reactoarele combustibilii fosili eșapamentul Cuba/ protocoalele criptomonedele toate ca tu/ să te poți remarca} (principiile gestionării deșeurilor). Fragmentarea, elipsa și, uneori, lipsa de predicate din poezia lui Mihók Tamás traduc intenția poetului de a reduce limbajul uman la o comunicare scelerată, ambiguă. Comunicarea se transformă în non-comunicare, iar limbajul dublu articulat al omului qua însușire diferențiatoare este o tehnologie și, ipso facto, nu face parte din „natura omului”. Poetul scurtcircuitează orice formă de dialog; idiomul pre-antropocenic/capitalocenic nu mai există, dar poate fi recuperat/re-inventat de către (eco-)poezie, a cărei grafie lexicală și sintactică se erijează într-un nou dialect al fragmentarismului și al elipsei, dublate de o ultra-neologizare: el decupează ca motto versurile lui W.S. Merwin din Witness despre o regăsire a vechii limbi („I want to tell what the forests were like. I will have to speak in a forgotten language”). Mortificarea limbajului prin aglomerarea de grupuri nominale și enumerații eclatante, precum și prin lipsa de punctuație (specifică neo-avangardismului), servesc acestei „turnuri” post-antropocentrice (Andreea Pop) ale imaginarului lui Tamás, dar transformă poezia într-un obiect al instrumentării politice, excluzând, nu doar o dată, „plăcerea textului”.

Cu toate acestea, „postantropocentrismul glaciar” pe care-l coagulează poetica din biocharia… nu-și poate repeta stilul, căci ar deveni steril, iar sentimentul de sterilitate domină în cele trei cicluri ale volumului, motiv pentru care nu cred că peisajul literaturii și-ar mai dori un Tamás rece și vitriolant sau o biocharia 2.0.

Emanuel Lupașcu-Doboș

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Creep

Creep

Da capo al fine

Da capo al fine

Unde totul este destrămat

Unde totul este destrămat

Despre distanța care ne apropie

Despre distanța care ne apropie