Poeme – Olga Ștefan

Poeme – Olga Ștefan

Mesh

acum 20 de ani, ne-am întâlnit să punem în funcțiune
maşinăria delicată a răbdării
și ea a scos fum.

după cum vezi, mă ocup cu superficialitatea. sunt acest pumn

care, deschizându-se, îți arată că
floarea pe care ți-a scos-o de după ureche
a dispărut.
am plecat spre o viață care e numai pe jumătate plină și
furia bosumflată a inofensivei de ieri n-a satisfăcut

până la capăt
furia mea nefiltrată –

demascarea complicată a unei povești pe care, mai mult visând-o,
am despicat-o în două dimensiuni.

cu toate că istoria ar putea să aibă două versiuni,
realitatea nu se bifurcă.

sunt acest pumn
care lovește în lemn și în sticlă,

convinsă că acolo ne puteam întâlni,

ne-am mai întâlnit doar în duble negații.
o străină îmi poartă capul ca pe o mască.

tu nu ești nici în plosca din haină,
nici în sinteza generozității cu „puțin prea mult vin pentru cineva
atât de puțin viu”, am probat noaptea asta
cu seriozitatea unui costum de halloween, spune-mi,

cum poate fi cel mai frumos cuvânt din limba română
un cuvânt atât de meschin?

ce ne atrage, în afara probabilităților polarizante?

indică stele malefice pe harta natală, ne pune pe drumuri și durează puțin,

zidurile unei cetăți pe care nimeni
nu vine s-o cucerească nu mai susțin
decât cadavrul în care te-ai ascuns,
un limbaj peste care s-au suprapus perfect
doar câteva conjuncții.

într-un oraș din fonduri și funcții
la care n-am avut niciodată acces,
identitatea ta e o caroserie furată din mers,

cum și adevărata culoare a părului meu,
sub 15 ani de vopsea,

a încetat să fie adevărată,

în realitatea bifurcată,

nu ne-am aprins (lumânări) și nu ne-am scris (poezii).

Coincidența e singura meserie în care ne mai putem întâlni.


Ești prea sensibilă!

By the way a man sits smoking on the hood of his burned-out Mercedes-Benz, it is clear he wants you to know that this is all temporary. He will be rich again.” (Lagos Noir)

să nu reînnozi relația cu fiecare om pe care îl ierți.
cui prodest?
n-ați îmbătrânit frumos nici tu, nici mesajele tale de protest.

mă înfurii în filipineza bonelor stăpânite de anxietate,
în germana expaților, în dialectul pidgin al amuzamentului
și conflictului.

recunoscând abuzul, îmi protejez reputația
(să-mi las descoperite sexul și fața) –

sunt aici ca să mai pun o dată întrebările la care nu ți s-a răspuns.

după ce nu mai am nimic de arătat, tot o să mai am ceva de ascuns,
un centru de evitat/ o centură ocolitoare/
un bărbat de pe internet pentru care
mi-am pus în funcțiune masca și mașina de tuns…

bucata de carne și-a atins data expirării și o și depășește,
clienții mei n-au fost decât stăpânii unui câine bolnav care-i mușcă, deși îi iubește, iar bomba pe care am pus-o la subsolul acestui text detonează
târziu, nu în mâinile cui trebuia.

(…) Lăcomia
e animalul meu spiritual. frecvența cu care spun „vreau!”.
imperativele „dă-mi!” și „nu-mi da!”,

versiunea toxică de personalitate care ieșise de sub aripa ta, cloșcă religioasă,
e un model vechi, cu probleme, nu-l mai folosesc și l-au scos de pe piață.

o, dimineață ca un cor de muncitori într-o mașină răsturnată, inundă-mi verbal
subsolul sexual, vreau să am la ce să mă gândesc
în
intimismul meu carceral,
în solaritatea mea inadecvată,

ca un nas operat pe o față de cleopatră – se vede, se simte
că nu e a mea.

***

în zile când cred că s-a făcut vineri deja.
și e doar marți sau doar joi,
de ce să ne fi ofilit noi

în singurătate, lenjerii de la second purtate
foarte puțin, dar foarte cu tâlc, dovezi plantate
că sunt așa cum te-am născut, poem de „curvă
ordinară”,
justificând ariditatea și cerberul de la scară
cu lecturi aprofundate și comentarii
la cartea lui Iov?

am închis și pus șapte lacăte pe
coșmarul sfârșitului de săptămână
la job,

am avut partea mea și paharul de summer wine și-n nicio realitate
nu l-aș refuza, m-ai lăsat să mă identific cu el
(tipul mahmur, jefuit), nu cu Nancy Sinatra,

la loteria genetică mi-ar fi plăcut să fiu eu fericita câștigătoare a unui metabolism clasa A,
am primit în schimb lozul în plic cu „mai trage o dată”, observația că
am ales o cale prea accidentată
pentru anima mea

handicapată

când am ales cea mai abruptă pantă
pe care mă pot descurca…

ignor direcția din care vin bărbați, mașini și Tornada.

pentru că știu străzile cu sens unic din Cluj,
o să le știu și pe cele din Infern.

dacă traversez nu e pentru că mă tem,
știu că nu muști și n-ai fi mușcat nici atunci, doar ți-ai deschis gura
ca pe-un prohab,

„bye, Felipe”, sunt rea
ca momeala
pe post de ultima cină:

din intersecții văd mai bine ce o să vină.


Ca un pește pe uscat (2002)

fascinați – cum ai sta cu ochii pe o stea/ (pe ce poate să însemne ea)/ de previzibilitatea
lui Nichita Stănescu – mort, ca și noi, de douăzeci de ani,

am furat linii melodice și idei
și am respectat scenariul furtunii. pluralul tandru
al solidarității
devenise între timp
pluralul șantajului emoțional.

un bărbat care jură pentru tine, cu mâna ridicată aiurea, la mal –
menționând cu numele lor aceste monumente hidoase, pentru că ne face rău tot ce este abstract.

apropo, nu creierul tău e cel mai admirat,

cei mai ignorați sunt ochii și sânii.

nu mai vorbim pe mess, ca la vin, dintr-o țară căreia-i împărtășim
marea, nu și ospitalitatea gregară:
vorbim ca la ness
cu pepsi twist; ca la doncafe cu lapte praf;
ca la o carafă de american cola –

nu spiritul tău liber (hartă de bord, împăturit și uzat)
e cel mai comentat, cu adevărat i-a interesat
posibilitatea

că, vrând să te ridici la înălțimea așteptărilor,
o să-ți scoți, odată cu slipul, și creativitatea – ca o gospodină trufașă care vrea
să respecte întocmai rețeta – și dezamăgește.

am lăsat în coadă de pește impresia că erotismul ne completează personalitatea și
că arta ne întregește.

în ce mă privește, nu-nseamnă nimic. plastic în pumnul prin care curg
firișoare de nisip/ sânge
în firișorul de salivă/ microbi treziți în permafrost,
cum pot dura atâtea zeci de ani lucrurile făcute prost? (târnosirea, apoi anatemizarea
unei biserici, totul învelit
în foița de aur
a unui scandal
pe care l-ai exagerat). întoarsă aici, țin un hrisov subțire, pătat cu spermă,
ca pe-un cearșaf

uitat în soare – puteam intra în casa bătrânului asistat (care ne-a aținut calea& ne-a
blestemat) – am preferat ca, fotografiind-o, s-o devastez. un loc privat
peste care ochii curioșilor trec – curiozitatea mea nu cunoaște decența.
privirea mea o dezbracă pe Ana (ta) prin zid. când îmi promit bunătatea,

nu promit că n-o să ucid
o turmă de miei
în numele câtorva zei
cărora le datorez frivolitatea tăriei sau viața.

morți ca un mit literar, ca fotbalul românesc,
în pomelnicul cu oameni pe care n-am ales eu să-i iubesc (mi-au rămas resturi
între dinți,
umilințele de-a veni din nopțile fierbinți
ale corpurilor statuare reduse la părinți
cu celulită, burtă și credite bancare
să te țină o clipă
în brațe
în mare – un fiu fericit).

azi, printre coaste,
ca printr-o plasă de pescuit,
mi-am auzit inima
prima dată.

Fotografie copertă © Bob Thompson, Figures with Blue Saint

Olga Ştefan

Articole similare

Câinele mamei mele – Alexandru Gorghe

Câinele mamei mele – Alexandru Gorghe

Poeme – Mihaela Vancea

Poeme – Mihaela Vancea

Apofrade – Dan Sociu

Apofrade – Dan Sociu

Atelierele de poezie Super9 (II)

Atelierele de poezie Super9 (II)