
Unde totul este destrămat
Pare că poezia lui Claudiu Komartin a devenit de-a lungul ultimului deceniu un fel de hârtie de turnesol a „gustului” în materie de poezie. În funcție de opinia cititorului față de textele autorului bucureștean, cel dintâi poate fi situat într-o anumită sferă de public, cu un anumit ethos și un anumit orizont de așteptare. Cei care „gustă” literatura asumată și neoexpresionistă a lui Komartin vor aștepta de la poezie nimic mai mult decât autenticitate sugestivă, expunerea dramatizată a traumei și un anumit tip de registru lingvistic, mai mult sau mai puțin înalt/grav/poetizant. Cu alte cuvinte, ei vor adopta convenția modernistă a unui astfel de demers. Echipa adversă, neimpresionată de „mirajul” modernist, va considera această literatură fie „leneșă” (fiindcă nu explorează, din ignoranță sau pură indiferență, alte experiențe estetice și afective), fie „necredibilă” (din cauza uzării acestor teme sau mecanisme textuale). Cel mai adesea, sunt de acord cu ultima opinie.
Evident, operez cu o simplificare vulgară – există cu siguranță o sumedenie de nuanțe și excepții. Totuși, paralelismul este util, doarece scoate în evidență motivul pentru care o parte din scriitorii foarte tineri, care fac parte din grupul celor din urmă, și-au consolidat – conștient sau nu – identitatea prin opoziție față de modelul douămiist mainstream: în mare parte, neoexpresionismul. Până acum, acest lucru s-a rezumat la o încăierare de culise: de fapt, ambele tabere făceau concesii de suprafață în jurul editurilor Blecher, Charmides, Tracus Arte și altele. Odată cu apariția alternativei prin editura OMG, ruptura a devenit mai clară. Intrăm într-o nouă fază a câmpului restrâns al poeziei române, din nefericire una nu foarte diferită de cea de dinainte: în timp ce centrul instituțional rămâne în provincia esteticului (mă refer la Uniunea Scriitorilor), noi periferii își dispută nișele de public.
Revenind la subiectul discuției, sunt de părere că autorul a proiectat noul său volum, Autoportret în flama de sudură (Casa de Editură Max Blecher, 2021), fiind conștient de aceste polarizări recente. Poetul și-a construit volumul în răspărul tuturor programelor postdouămiiste, delimitându-și și mai puternic traseul etic, ideologic și artistic de până acum. Ceea ce, dacă îi este înțeleasă și acceptată convenția, poate fi interesant. Textele din volumul de față sunt mai persiflante și mai bătăioase, mai locvace și mai percutante, mai performative și mai retorice ca niciodată. Din păcate, acest upgrade nu este cel mai fericit: personajul lui Komartin devine acum un mizantrop în adevăratul sens al cuvântului, a cărui suferință moralizatoare pătrunde în fiecare strat al universului său lirico-apocaliptic.
Morala mizantropică
În spatele retoricii expresioniste, poezia lui Claudiu Komartin și-a negociat întotdeauna două arii tematice: cea intimist-psihologică și cea social-justițiară. Primele volume – Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005) și Un anotimp în Berceni (2009) – au fost marcate de prima dimensiune. Cobalt (2013) a accentuat nivelul social (a se vedea „Poemul pentru cei din urmă”), demers continuat în Douăsprezece secunde până la dispariția luminii (2017). Dezmembrații (2015), apărut sub pseudonimul exotic de Adriana Carrasco, este o prezentare a unui mediu ficționalizat doar pe trei sferturi: peisajul sterp al Americii Latine ascunde, printre rânduri, o problematizare a tranziției locale. În Autoportret…, socialul este adresat în cel mai direct mod posibil – dintr-o perspectivă a martirului și inadecvatului: „nu îți vorbesc pre limba veacului, pentru că / limba veacului e peltică / și rea la gust”.
Fundamentul volumului trădează o morală mizantropică par excellence. De aceea, este mai ușor să enumerăm chestiunile care îi provoacă silă vocii auctoriale decât să ne dăm seama de poziția propriu-zisă a scriitorului. Ce disprețuiește poetul? „Gusturile contemporanilor”, marcate de superficialitate. Dezvoltaționismul turbat – „psihoză sub formă de integrare cu idealuri agrare”. Poluarea – „peștișorul / auriu se sufocase în punga transparentă / aruncată direct pe trotuar răzbunarea lui fi-va / kilul de plastic scos din mațele tale după / ospățul cu stridii și calamari”. Exploatarea naturii de către om – „iar lumea pare dornică să mai topească un ghețar”. Sărăcia și foamea – „Aici, unde oamenii mor cu zile din nepăsarea aproapelui lor”. Goana după bani – „Cântă, zeiță, dacă te ține. / Plata se va face în termen de 40 de zile de la semnarea / contractului”. România și corupția – „înotăm livizi și cu mintea vraiște-n secularul crah, / în Valahia se alege praful până și de praf”. Stânga românească, ipocrită și ineficientă – „militantismul nu ajută la nimic, ocupanți ai cafenelelor / de pe malul stâng al autodistrugerii”.
Într-adevăr, este important să problematizăm și să privim critic toate aceste fenomene. În cele din urmă, poetul dorește să facă un apel umanitar – el este, în adâncul sufletului, un umanist lipsit de speranță. Problema este modul în care este realizat acest lucru. În primul rând, limbajul își contrazice mesajul. Dacă fronda lui Komartin este în fond antiburgheză, stilul pompos și aristocrat o denaturează până la caricatură. Retorismul de vodevil este mai degrabă comic: „Doctore, doctore, nu rânji încă, nu ți-ai găsit omul. / Sunt mai sarcastic decât tine la orice oră, / iar despre cinism mai bine să nu vorbim”. Câteodată, o umbră palidă de Geo Bogza încearcă să șocheze „bunul simț” al clasei de mijloc: „în filmul ăla în care îți futeam ursulețul de pluș / până când pe burtica lui a apărut chipul Fecioarei”. În rest, sunt repetate aceleași probleme ale capitalismului global, printr-un vocabular spumos și exersat până în țâțâni: „sub ochii noștri beliți corporația produce puzderie / de căpcăuni breivici ramificați în / fractali”. Până și alegoriile glumețe sună bătrânicios: „nu / am / vrut / să / fac / din / viața / mea / o / operă / de / artă // eu / am /vrut / să / fac / din / viața / mea / un / joc / pe / calculator”.
În al doilea rând, însuși mesajul are deraieri bizare. Nu doar pentru că denunță în mod exagerat corectitudinea politică, de parcă ar reprezenta o instituție coercitivă influentă, în spiritul noilor conservatori români („prepelițele mutante ce fac ravagii / în rezervele de nădejde-ale feministelor / de care încă îmi iese să mă feresc”), dar și pentru că enunță fraze cu aparență misogină: „Cele două inimi pe care felina Moldova / le-a simțit bătând în tine / când ți s-a încolăcit în poală și a-nceput / să toarcă, Anastasia, / sunt poemul despre viitor / pe care sângele tău și al copilului nostru pompând / îndârjit mi l-a susurat la ecografie, / în vreme ce corpul tău tânăr își împlinea / al doilea țel de după acela / de a mă iubi și de a-mi pune în lumină / calitățile umane adesea umbrite de / eul prea îndărătnic (s.m.)”. Că este vorba despre un narcisism teatralizat și (auto)ironic este de la sine înțeles – într-adevăr, poetul nu vorbește serios. Dar, chiar și sub masca ambiguă a ironiei, formularea este deranjantă: tonul provocator și zeflemitor – cu țintă clară: aripa feministă din România – diminuează prin discurs gravitatea unor atitudini păguboase, care încă persistă în societatea actuală. Și citatul nu este singurul caz.
Tatăl și fiul
Mizantropismul komartinian nu-și face cel mai bine treaba: n-are nici eleganță, nici direcție – așa cum aveau, de pildă, poeții totodată ironici și angajați din „generația ’40”, care l-au influențat vizibil pe autorul Cobaltului după editarea antologiei Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului (Cartier, 2018). Limbajul traumei scoate în evidență probleme sociale cu care ne-am obișnuit deja, dar nu le recontextualizează, încercând să le pună într-o nouă lumină, ci doar obligă cititorii să le privească din nou și din nou cu o indignare pasivă și autosuficientă.
Același tip de discurs pare să fie eficient doar în planul intimist. Întreaga temă socială pare să fie o garnitură pentru tramele familiale care stau la baza volumului: moartea tatălul și nașterea fiului. Identificarea poetului cu tatăl și cu fiul deopotrivă se produce pe mai multe niveluri: existențial, psihologic și metafizic. Această revelație a doliului și a continuității oferă o turnură misterioasă mizerabilismului în care se scufundă celelalte texte. De fapt, întreaga carnație a volumului vine de aici: din paradoxul imposibilității împăcării cu moartea figurii paterne, combinată cu optimismul generat de nașterea copilului. Este sugerat că, în spatele deznădejdii cotidiene, ar exista un suprasens, frustrant prin inefabilitatea lui: „se împlinea un an / de la moartea / tatei / n-am priceput / nimic din / toate astea / și nici de acum încolo / nu-mi fac / iluzii că o să”.
Aceste texte sunt cele mai reușite și bine conturate din volum. Komartin a știut mereu să creeze efecte retorice tensionante, însă rareori a reușit să le întrebuințeze cu considerație – în sensul în care de obicei le suprautilizează până la refuz, pariind totul pe încordarea afectivă. Totuși, există construcții eficiente în unele texte – sunt texte personale și emoționante din Autoportret în flama de sudură care impresionează. De pildă, „Ger”, poemul care deschide în forță volumul, face uz de o sintaxă fragmentată, dinamică și percutantă, ce intensifică urgența scriiturii: „Tatăl meu. Descoperit târziu, de mine: fiul, / al lui, după o droaie de sancțiuni, sentințe, decepții. / K_aput. El, / pentru mine, atâta timp, doar / pretext. Nebuloasă / în versuri, cu urmări discutabile. Tătuca. / Poemele cu. Nu așa”. Ori repetițiile din finalul poeziei „Plimbarea”, care, adăugate unei meditații autobiografice, reușesc să scoată textul din liniaritatea narativă: „când vine noaptea și nu mai e loc decât de împăcare / sau de ceva care ar putea semăna cu ea, / tată, ceva ce ar putea semăna cu ea, / ce ar putea semăna cu ea, / pentru numele lui Dumnezeu, / tată”. Dar aceste momente sunt rare și se pierd printre declamațiile furibunde și patetice.
Nu am nimic împotriva proiectelor desprinse din timeline-ul poeziei „cool” de astăzi, însă Autoportret… lasă, per total, impresia unei lupte donquijotești – nici măcar cu morile de vânt, ci cu turbinele eoliene: scopul a depășit de mult capacitatea mijloacelor.
Fotografie copertă © Jan Kotík