Cronici | Literatură

Creep

Echinox13 noiembrie 2021

Ileana Negrea, Jumătate din viața mea de acum, Editura frACTalia, București, 2021

Debutul Ilenei Negrea din Jumătate din viața mea de acum face o figură relativ izolată în peisajul poeziei mai recente. Vine dintr-o zonă a marginalității identitare care a mai dat câteva – puține – volume similare (între care, poate, cazul cel mai sonor e cel al lui Răzvan Andrei și al său Jazz pentru iguane, cu toate că și ăsta fusese unul destul de trecut cu vederea la vremea apariției, primit relativ discret și fără să se bucure de prea multă atenție) și conturează un discurs de o vulnerabilitate pe alocuri halucinantă, care recuperează anxietatea și trauma identității de gen din perspectivă queer.

E aici o poezie scrisă ca replică la dogmele și prejudecățile sociale, un manifest împotriva rigidității gândirii și o sinteză convulsivă despre queerness și mental issues și, mai presus de ele, una a tensiunilor care vin la pachet cu o astfel de poziționare. N-are cum să fie altfel decât extrem de politică o astfel de inițiativă care lovește cu precizie în punctele cele mai sensibile ale mentalului colectiv, una care își încarcă cu multă furie toată rezerva de proiecții identitare ale crizei și care înflorește în mijlocul poemelor ca motiv absolut. Cele mai multe dintre ele sunt niște compoziții în cheie confesivă încărcate de greutatea unor teme una mai încordată decât alta: boala, anxietatea, ce înseamnă să fii queer în contextul actual, sănătate mentală și poetică a corpului, retorică socială incisivă și biografie (mai ales prin „imnul” din anexa volumului) și, în fine, o inevitabilă și deloc surprinzătoare asumare a scrisului ca formă de terapie & vindecare.

Nu-i un „pachet” tocmai ușor de dus, cu atât mai mult cu cât e vorba de un debut, dar Ileana Negrea vorbește fără rezerve și foarte precis despre toate lucrurile astea și nu numai cu o siguranță remarcabilă. Tot proiectul ei dantesc, de explorare a purgatoriului interior, echivalează cu o autoscopie de zile mari și, mai ales, cu un ghid foarte precis al singurătății: „În cea mai călduroasă zi din vara asta care abia începe,/ Vocea vânzătorului de peeepeni, peeepeni,/ Auzită de la etajul patru al unui bloc de pe Calea Griviței,/ La un oraș distanță de cartierul meu,/ Traversează aerul ca unn cuțit de pâine,/ Stânga-dreapta, cu zimți care nasc firimituri sonore./ Nu am pastilele la mine și peeepenii din urechi/ Revarsă sâmburi albi când îmi mișc capul./ Ieri la terapie am vorbit despre cum ne potențăm noi emoțional/ Și nu părea un lucru bun asta./ Am vorbit despre singurătate și hornăială,/ Despre corpul meu care este tristețe,/ Despre cele 16 kilograme noi pe care încă nu știu cum să le port,/ Peeepeni, peeepeni, pe coapse și sâni,/ De-acum feminin și cuminte,/ Corpul ăsta nu mai luptă, plutește,/ Se ascunde prin casele altora,/ Carapacea lui verde, închisă,/ Adăpostește fluidele nenecesare,/ Nu mai plânge, nu mai face sex,/ Nu se mai oferă felii trecătorilor.”, Compact. Pentru că mai presus de temele lui inflamate, care explodează în sentințe sau definiții corozive, mi se pare că debutul Ilenei Negrea e, de fapt, o formă de investigație dureroasă, sau în orice caz, un exercițiu introspectiv cu un consum emoțional mare și care se deafășoară în texte care abundă în vervă spumoasă a retoricii, în sânge rău și exorcizare bine calculată a dramei personale.

E o miză cu atât mai evidentă cu cât Ileana Negrea încearcă o „îmblânzire” a traumei în poeme care curg prin enunțuri dure, caustice, pe alocuri extrem de virulente în pornirea lor. În mare parte, narativizarea pare soluția cea mai la îndemână pentru un astfel de proiect cu tușe violente, care merge mână în mână și cu o poezie biografică și, în orice caz, cu una a „decretelor” decisive: „Cu trupul mirosind a benzină/ Cu trupul băltind a sânge menstrual/ Nenecesar acest vers/ Nenecesar trupul/ O ruşine/ Sânii sunt o ruşine/ Abdomenul e o ruşine/ Picioarele sunt o ruşine/ Fundul e o ruşine/ Numai dinţii nu/ Arată-ne dinţii/ Zâmbeşte mai des/ Oricum numai dinţii/ Vor ajuta la identificare// Prea multă libertate/ Filmul e sfânt/ Cuvântul e Sfânt/ Statuia pe soclul ei sfântă/ În ritmul ăsta o să ajungem să ardem iar cărţi// Nu/ Veţi arde în continuare femei/ Mai mult sau mai puţin metaforic/ Le veţi dezbrăca până la os/ Mai mult sau mai puţin metaforic// Iar libertatea voastră va fi neştirbită/ Acum şi în vecii vecilor/ Somnul morţilor/ Al roboţilor/ Prea roboţi să se mai răscoale/ Prea prinşi de pâinea noastră/ Livrează-ne-o nouă astăzi/ Lasă-ne-o la uşă/ La o distanţă sigură/ Pentru femei/ Nu există distanţă sigură// Pentru mine/ Nu există distanţă sigură/ Când eram mică/ Şi mi s-a zis că aţa nu intră în ac/ Dacă nu vrea acul”, Lacuri care ard. Imaginarul încărcat de tensiunea (re)configurării personale devine, nu de puține ori, un teren fertil pentru localizarea „plăgilor” afective, masa de disecție pe care observația ascuțită a Ilenei Negrea operează cu mare precizie suita de abuzuri emoționale trecută și prezentă. N. 1984 e un poem care funcționează foarte bine în logica asta și care inventariază repertoriul traumatic într-un mod alert și brut, fără procesări inutile sau reglări ale emisiei; e, nu mai puțin, și un exemplu concret pentru felul în care tot procesul ăsta de înțelegere & acceptare a traumei devine, până la urmă, o problemă de limbaj: „Cobor în propria mea limbă/ Ca şi cum as intra înapoi în propriul meu trup/ După un orgasm care m-a făcut să îmi ies din contururi./ Sunt pace, plăcere, undeva la extremităţi simt încă pulsaţii./ Acesta este un corp proaspăt./ Aceasta este o limbă nouă./ Ridic uşor rochia din voal apretat a poeziei/ Și îmi folosesc limba.// Cum numai o femeie.” Forma asta de efervescență a spiritului, care topește în derularea ei imagini de tip torpilă și o volubilitate verbală fără rezerve e felul cel mai caracteristic prin care se „instalează” Ileana Negrea în poezie, perspectiva cea mai profitabilă din care își poate lansa textele cu traiectoria lor tulburată.

Nu e una nouă, amintește chiar de volume cu o ardență similară – asemănarea cu poemele Medeei Iancu s-a făcut deja în altă parte, mai ales dată fiind filiera militantă comună („Vreau să organizez încă o manifestaţie/ Să îmi port sărăcia şi queernessul, nebunia/ Şi corpul meu/mintea mea de femeie/ Cu fruntea sus/ Cu pumnul strâns/ La vedere”, Trimiteri); aș adăuga-o și pe Miruna Vlada și al ei Prematur, apărut tot anul ăsta, ca amploare a emisiei poetice. Dincolo de influențe (voite sau nu) și legături de genul ăsta, Jumătate din viața mea de până acum e unul dintre cele mai curajoase debuturi din 2021 și, în orice caz, un volum care prin problemele pe care le ridică, acoperă un gol în poezia mai recentă, recuperează niște voci, cu toată problematica lor aferentă, mai greu auzite azi. Incisivitatea și asumarea sunt calitățile evidente ale plachetei Ilenei Negrea, iar felul în care arată cu degetul, fără rețineri, spre imaginea găunoasă a lumii în tot procesul ăsta de autosondare echivalează cu o poezie greu de trecut cu vederea.

Andreea Pop