CALCAR – Lisa Weeda

CALCAR – Lisa Weeda

Traducere din neerlandeză de Alexa Stoicescu

Fii atent, o pară de duș nu se calcifică așa, cu una cu două. Acum că atârn jumate pe hol, jumate peste scări cu furtunul de la duș în jurul gâtului, îmi spun: dacă toți amicii mei ar fi văzut baia, și-ar fi dat seama. Dacă măcar o singură dată ar fi urcat la etaj, ca Emma în după-amiaza aia, s-ar fi uitat la para de duș, ar fi deschis și închis robinetul, ar fi analizat peretele din sticlă al cabinei de duș plin de calcar, mi-ar fi văzut în chiuvetă firele de păr rase în grabă și ar fi știut: tipul ăsta e complet dus, tre să-l salvăm. Baia ar fi fost punctul de cotitură, dar fii atent, au mai fost desigur și alte semnale de alarmă: nu mai purtam de foarte mult timp blugi, nu mă mai bărbieream atent pe la urechi, părul de la ceafă nu mai era tuns drept, ci era un strat vâlvoi care treptat îmi dispăruse în interiorul gulerului. Când eram într-o scurtă stare de înviorare, de obicei după ce Emma trecuse singură pe la mine și mă lămurise glumind că arăt ca un boschetar și că înainte chiar nu eram așa, că tunsoarea mea îngrijită mereu îmi stătuse atât de bine, scoteam aparatul de ras din sertarul de la bucătărie – unde îl lăsasem cu câteva luni înainte, fiindcă să-l duc înapoi la baie mi se păruse o misiune prea complicată – și pileam câțiva milimetri. Și așa tot n-arăta a cine știe ce, dar era mai bine decât nimic. Smocurile alea de păr alandala mă făceau mulțumit. Le simt acum gâdilându-mă jos, pe ceafă, sub învelișul din plastic al furtunului, dar nu prea reușesc să mă mișc. Pot să-mi imaginez că vreau să-mi ridic brațul, dar s-o și fac pare o sarcină imposibilă.

Dar mă rog, prietenii mei preferau deci, cred, să nu citească semnalele. Chiar ar fi putut să-și dea seama de la părul dezordonat de la ceafă: tovarășu’ nostru a luat-o pe arătură. Mulți și-au spus la început doar: sigur e de vină iarna asta întunecoasă – și da, acea iarnă chiar a fost îngrozitor de întunecoasă. Patru săptămâni la rând nu a ieșit soarele. A plouat non-stop. Încetișor mă întorceam, ca în fiecare iarnă, la trupul meu de adolescent de acum zece ani și simțeam cum o gaură neagră vrea să mă înghită și mă trage cu o forță gigantică într-o întunecime familiar de adâncă. Stăteam mai mult în casă, uitam să deschid perdelele, nu beam suficientă apă, făceam duș mai rar, consumam tot mai multă cafea ca să mă țin în picioare, nu mai reușeam să fac caloriferele să meargă ca lumea pentru că trebuiau aerisite, dar nu reușeam să găsesc nicăieri cheița aia nenorocită și nu îndrăzneam să-l întreb pe niciunul dintre prietenii mei dacă nu pot să împrumut una (nici pe Emma, pentru că mi se părea că ea făcea deja prea multe pentru mine), motiv pentru care îmi târșâiam picioarele prin casă ca un inuit înfășurat în pături din fleece. Afară, pe stradă, oamenii se învârteau ca niște zombie, iar, din punctul ăsta de vedere, eu păream să mă potrivesc perfect, doar că pentru mine nu era anotimpul, ci o stare obișnuită de a fi, în care mă aflam pe toată durata anului – culminând cu această iarnă în punctul cel mai sus al celui mai de jos nivel. Acest trup, care decorează primele trepte ale scării ca o salcie plângătoare, atârnând deasupra podelei din fața băii de furtunul de la duș întins la maxim, e trupul pe care îl târăsc după mine de ani de zile. Plăpând, secat și împietrit de panică pentru că nu mai știu de unde s-o apuc.

La un moment dat, când n-am mai aruncat nenorocitele de cutiuțe de la lentile la gunoi, ci pe undeva pe podeaua din piatră de la baie, m-a năvălit gândul că mulți dintre prietenii mei păreau să accepte pur și simplu faptul că între timp nu mai eram decât o versiune insipidă, molâie a tipului cu care obișnuiau să meargă la festivaluri și party-uri, care le făcea cinste cu un nou pahar de băutură într-un ritm maniacal, care făcea glume teribil de bune, purta șepci ciudate și ciordea din baruri cele mai frumoase pahare – poate că asta era treaba, ei cunoșteau pe cineva care nu mai exista. Când veneau acum în vizită, în fotoliul modern stătea un băiat prăfuit și palid care dădea pe gât beri cu spatele cocoșat și cu puțin entuziasm. Niciun farmec, niciun joc, puțin haz, mai ales multe tăceri stânjenitoare și câteva glume proaste din partea mea, care lăsau să se întrezărească că mă simțeam gol ca un cimpoi sfâșiat. Oricâte glume aș fi făcut, nu păreau să pice bine nimănui, rămâneau așa în aer, undeva lipite de tavan ca niște bule de vorbire care n-aveau unde să se ducă. Am descoperit că din cauza suferinței incomode și a eventualului eșec ale celuilalt, prietenii mei nu mai îndrăzneau să pună întrebări. Sau uitaseră cum, pentru că îmi atribuiseră un fel de statut care nu mai avea cum să se schimbe. Statutul meu era ăsta: îi merge mult mai bine decât acum x ani. Își repetau și tot repetau această propoziție: „îi merge mult mai bine decât acum doi ani”; „îi merge mult mai bine decât acum trei ani” și așa mai departe. Dacă reperul nu se mută, iar reperul era cel mai adânc puț întunecat din viața ta, atunci totul e un progres. Atunci nimic ce deraiază doar un pic și nu scapă complet de sub control nu reprezintă o problemă.

Când au venit toți la ziua mea, cândva la finalul acelei ierni-de-cimpoi-dezumflat, am vorbit o vreme despre pastilele de vitamina D și despre cum se pare că n-are prea mult sens să le iei. Eu am tăcut și mi-am spus: îmi bag în cioc de ani de zile pilulele astea, mai mult așa, de fază, decât pentru că simt ceva, dar mă rog. Emma mi-a spus că trebuie să faci mereu ceva ce simți că te ajută, oricât de imbecil pare. Odată mi-a zis c-aș putea să-mi iau, de exemplu, un hamster, „sau un pește sau un câine, atunci nu mai ești doar tu, ci aveți grijă unul de altul.” Ea era singura care venea cu propuneri și punea întrebări.

„Și noi suntem uneori obosiți,” sugerau prietenii mei, luând o gură de bere și încercând să nu fixeze cu privirea praful de pe rafturile bibliotecilor mele. Și ei zăceau uneori seri la rând pe canapea ca niște cârpe fără vlagă uitându-se la al nu știu câtelea serial, ziceau ei. Și ei comandau uneori mâncare pentru a nu știu câta oară și nu mai aveau nicio pereche curată de chiloți. Apoi râdeau, iar unul dintre ei se uita la smocurile de păr de la ceafă, care stăteau drept în sus datorită ultimului strop de gel out of bed look pe care-l găsisem în acea dimineață undeva sub pat, într-un borcănaș lipicios.

„Asta așa o fi,” am zis eu atunci, „dar vouă încă vă funcționează para de duș.”

Când am zis asta, m-au privit toți mirați și în același timp prinși asupra faptei. Voiam să bat cu palma pe măsuța de cafea și să scuip și să țip că nici eu nu mai știam de unde s-o apuc, dar m-am răzgândit. Atunci cineva ar fi început să propună să caut ajutor profesional sau să mă duc la psihiatru și n-aveam niciun chef – am încercat o dată, dar femeia aia mi-a zis că în fiecare dimineață înainte să mă ridic din pat ar trebui să încerc să simt „ce anume vreau eu”, iar eu în fiecare dimineață habar n-aveam ce anume vreau eu, ceea ce mă înnebunea de cap. Așa că n-am făcut nimic și m-am uitat ca un câine plouat în camera de lângă a cărei uși, spre supărarea mea, o lăsasem deschisă. De la multele cutii de pizza și lăzi de bere puse acolo unele peste celelalte mi s-a făcut brusc greață, am simțit că mă sufoc și că amețesc. Aproape același sentiment ca acum, cu furtunul ăsta în jurul gâtului. Credeam că treaba va merge mai repede, că o să dau imediat ortul popii sau că o să-mi frângă gâtul direct, dar nu. Poate e din cauza furtunului din plastic, poate e ăsta prea alunecos.

Apropo, atunci cu para de duș, Emma a înțeles la ce mă refeream. Într-o după-amiază m-am trezit cu ea în fața ușii, s-a dus glonț la etaj. Acolo a scos capul de la duș de pe bară și s-a uitat la micile depuneri rotunde de calcar gălbui, care-și făcuseră cuib în inele din plastic moale. Ineluș după ineluș a zgândărit cu unghia și a scos calcarul. Odată ce a terminat, a învârtit robinetul și mi-a arătat că apa curge iar normal din para de duș. A părut așa simplu când s-a ocupat ea.

„Asta îți dă imediat sentimentul că ai făcut realmente ceva, la fel și dacă ai șmotrui ușa de la cabina de duș, uneori e destul de mișto să poți să te uiți prin ea,” a spus ea zâmbind și mi-a dat para de duș ca s-o mai analizez puțin. „Sigur poți s-o folosești câteva săptămâni fără s-o cureți. Se înfundă o găurică sau două, nu mai mult. Nu-i nicio problemă, în principiu. Poți să te mai speli pe cap, să te dai cu săpun la subraț și după duș să clătești frumos peretele. Ar fi mișto, nu? Ai o cârpă? Hai, facem totul deodată.” În acea după-amiază am făcut împreună curat în toată casa.

După ziua mea, după ce au plecat toți și eu am închis ușa, am făcut ce făceam de obicei: m-am prefăcut o clipă că fac ceva pentru mine în casă, după care m-am târât pe podeaua din sufragerie până la pervaz. Am rabatat geamul cât de silențios posibil și am ascultat cum se opriseră să comenteze pe stradă.

„Ce să faci, măi, unii oameni nu scapă de asta niciodată.”

„Dar e viața lui, frate, nici noi nu putem să facem minuni.”

„Eu mă bucur de fiecare dată că încă trăiește.”

„Poate că e super fericit așa! V-ați gândit la asta până acum? Poate că nu vrea prietenă și nici toate chestiile pe care le vrem noi. Ce, nu se poate? Adică, noi facem destul de multe. Poate că ce facem noi e într-un fel absurd.”

„Mda, așa e. Într-adevăr. Și mai știți cum era, nu? Cândva dormea într-un pat plin de mucuri de țigară, într-o cameră plină de lăzi de sticle de bere pe care le dăduse pe gât. Ăsta chiar e un mare pas înainte.”

„Dar dacă data viitoare e mai nasol, facem ceva, ok?”

„Bine, bine, facem. Rămâne stabilit.”

Și înainte ziceau chestii din astea, dar după ultima mea zi de naștere, de acum câteva luni, m-am simțit brusc altfel. M-am simțit ca un câine maidanez la care oamenii se uită cu afecțiune doar dacă e suficient de departe, dar de care nu se apropie mai mult, fiindcă le e teamă că dulăul o să-i muște super tare. M-am rostogolit de pe burtă pe spate, m-am uitat o vreme la tavan, m-am ridicat și am analizat geamurile nespălate pe care murdăria se vedea clar în lumina felinarelor de pe stradă. După aia m-am dus la bucătăria deschisă și m-am uitat la cutiile goale de granola de pe tejghea. Sunt prea obosit ca să mușc, mi-am spus, chiar sunt prea obosit. Dar nici asta nu poate să fie viața.

De când a fost Emma, m-am ținut de treabă. De fiecare dată când curățam pe rând toate găuricile de unde iese apa – ceea ce pare poate o activitate foarte futilă – m-am simțit ca în acea seară după ce făcusem împreună curat în toată casa. Pentru o clipă, eram un alt băiat într-un alt trup. Mă convinsese chiar să-mi pun blugi. Mi-era teamă că n-o să-mi mai vină, dar n-a fost așa. Mă privea foarte fericită când mi-am băgat ca un clovn picioarele pe câte un crac, am tras fermoarul și am închis nasturele. „Vezi,” a spus ea mulțumită, „ăsta ești tu.” Para de duș mă apasă deja de ceva timp pe obrazul drept, de aproape văd bine că nicio găurică nu s-a mai înfundat.


Lisa Weeda este scritoare și artistă de origine neerlandeză și ucraineană. A publicat texte hibride și multimedia, a regizat documentarul roomscale virtual reality ROZSYPNE (STUDIO ZZZAP, 2019), predă Writing for VR, Zine-making and Transmedia la Universitatea ArtEZ și organizează evenimente literare alături de organizația Mooie Woorden din Utrecht. Romanul ei de debut, „Alexandra”, a apărut în octombrie 2021 la editura De Bezige Bij. În recenzia din NRC, unul dintre cele mai respectate cotidiene din Țările de Jos, Judith Eiselin scrie: „În Alexandra, debutul Lisei Weeda (1989), te rostogolești prin timp. Este un roman ca un vis provocat de febră, în care treci dintr-un coșmar în altul. Nu simți aproape nicăieri că deții controlul sau că pricepi, e o tornadă care cuprinde atât istoria unui teritoriu, cât și pe cea a unei familii, aproximativ între 1914 și puțin după 2014. Această carte impunătoare cere mult de la cititor (…)”.

Textul „Calcar” a fost scris în cadrul proiectului CELA, pentru care Lisa a fost selectată în 2019.


Fotografie Copertă ©_ Kentucky Ghost_ by Sophia Rapata (ig: @/sophiarapata)

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Mălina Turtureanu – Poezii

Mălina Turtureanu – Poezii

Claudiu Ioan Maftei – gloriemartinez

Claudiu Ioan Maftei – gloriemartinez

Cristina Crudu – Poeme

Cristina Crudu – Poeme

Irina Francisca Ion – Poeme

Irina Francisca Ion – Poeme