Muzica în 2021: Recomandările redacției
Anul trecut discutam despre cât de redundante au devenit listele de tip Best of în contextul muzicii globale, cu mii de albume lansate anual din care apucăm să ascultăm mai puțin de 200–300. De aceea, în acest an redacția Echinox a ales să ofere o serie de recomandări, ce ne-a plăcut mai mult, ce ne-a surprins, ce am descoperit și am dorit să dăm mai departe.
Unii ne așteptam ca după 2020 să apară proiectele influențate de pandemie (în speranța că, totuși, pandemic-core won’t be a thing), sau cele care au fost puse la sertar de mult și au fost acum revizitate. În schimb, ne-am trezit cu unele dintre cele mai explozive, personale și foarte captivante proiecte de până acum. Acestea sunt, deci, zece dintre albumele care ne-au fost cel mai aproape în ultimul an. – Redacția Echinox
Tyler the Creator, Call Me If You Get Lost, Columbia Records
După ce în 2020 câștigă Grammy-ul pentru cel mai bun album de rap cu IGOR, asigurându-se să problematizeze decizia Academiei Naționale de Arte și Științe ale Înregistrării (NARAS) de a plasa artiștii de culoare aproape exclusiv în categoria de muzică urbană, Tyler, the Creator se întoarce în 2021 cu Call Me If You Get Lost. Obișnuindu-și fanii cu o nouă lansare la fiecare doi ani, Tyler pune la înaintare o evocare a stilului său pre-Flower Boy, infuzat atât cu experiența și sensibilitățile expuse prin ultimele două albume, cât și cu permanenta dorință de a fluidiza pe cât se poate genurile muzicale cu care lucrează. Astfel, CMIYGL ajunge să reprezinte la momentul apariției sale o aglomerare de exprimări ce reușesc să satisfacă ambele tabere: fie că ești captivat de agresivitatea 808-urilor (CORSO, MANIFESTO, JUGGERNAUT,), complementate de un flow ce amintește de Domo23 sau chiar de mai vechea Inglorious, ori rezonezi cu cascada de stări afective ale „noului Tyler” (SWEET/ I THOUGHT YOU WANTED TO DANCE, WILSHIRE), albumul te conduce printr-un întreg muzeu de creație al artistului. Mai mult decât atât, aproape fiecare piesă are câte una, două sau chiar trei schimbări de ritm, acomodând featuring-urile în așa fel încât producția albumului, realizată în totalitate de către Tyler, pare să ofere exact nișele necesare pentru artiști precum Domo Genesis, Lil Wayne, Pharrell Williams sau 42 Dugg. La toate acestea se adaugă și colaborarea mult așteptată cu DJ Drama din care reiese un proiect ce amintește de un mixtape de tip Gangsta Grillz. Tyler, the Creator aduce cu CMIYGL un proiect solid și, dacă nu la fel de impactant ca IGOR sau Flower Boy, cu siguranță îndeajuns de inovator pentru a putea satisface marea majoritate a fanilor săi. – Paul Mihai Paraschiv
De ascultat: MASSA (personal favourite), LEMONHEAD, MANIFESTO, SWEET
Sofia Zadar, Lyra, Cirkular
„E mare lucru să compui o mână de piese care excelează liric și sonic deopotrivă, ridicându-se peste întregi albume de estetici neasumate, dar e cu atât mai dificil să o faci în mijlocul unei pandemii care (pare că) ne-a secat de un oarecare avânt artistic. Proiectul nu-ți dă de-nțeles că ar fi fost creat în condiții vitrege, firește, ci te învăluie de la prima audiție într-o stare de siguranță. E ca și cum, născut din propria adversitate, ar opera până la nivel celular într-un regim al vulnerabilității și te invită și pe tine să faci același lucru. Cum bine sugerează, «the time has come to breathe in and relinquish control.»
Acest EP de nici 15 minute ia naștere, așadar, sub forma unei structuri biologice în care microorganismele nu rămân neînsemnate, ci chiar dimpotrivă, colosale, echivalând unitatea întregului: «There’s nothing to hide / There’s nothing to cover.»” – Cezar Popa
De ascultat: tot EP-ul
Japanese Breakfast, Jubilee, Dead Oceans
După două albume pline de afectare, dezamăgiri și traume, Jubilee marchează un positive shift pentru Japanese Breakfast, unde, chiar dacă nu se aruncă pe deplin în optimism, își permite unele momente în care poate să privească blând spre viitor. Până acum, Michelle Zauner canaliza în scris experiențe precum viața în Statele Unite ca second-generation immigrant, cancerul mamei sale sau tipicele probleme ale vieții adulte, totul într-o notă disociativă, distanțată de evenimentele pe care încearcă să le proceseze. Jubilee, în schimb, trece mai departe de momentul critic și explorează fix latura pe care Soft Sounds from Another Planet și Psychopomp le evita: “How’s it feel to be at the center of magic / To linger în tones and words? / … / How’s it feel to stand at the height of your powers / To captivate every heart?”
Acustic vorbind, Jubilee scoate trupa din zona de confort, lăsând în spate melanjul de indie rock/dream pop pentru un sunet mult mai complex și versatil. Dacă Be Sweet aduce aminte de șlagăre optzeciste, atunci Posing în Bondage te scoate din ritmul alert pentru a te aduce direct într-o scenă clasică de slow-dancing, iar Savage Good Boy lasă complet nostalgia synthurilor și atmosfera shoegaze pentru an other kind of love song, varianta sci-fi. Împreună cu memoir-ul publicat tot anul acesta, Crying în H Mart, Jubilee dovedește că 2021 a fost, într-adevăr, anul Japanese Breakfast, și arată că tot potențialul de care Zauner și trupa au dat dovadă până acum se fructifică în cel mai bun mod posibil. – Jessica Brenda
De ascultat: Be Sweet, Sit, Tactics
BADBADNOTGOOD, Talk Memory, XL Recordings Ltd. / Innovative Leisure
Talk Memory, cel de-al cincilea album al trupei de (neo-)jazz BADBADNOTGOOD, propune o reafirmare a calităților care i-au făcut pe canadieni populari în rândul amatorilor de muzică instrumentală. În cele opt piese, din care cinci sunt în colaborare cu compozitorul brazilian Arthur Verocai, BBNG par a dori să colecteze stări ce-ți povestesc până la cel mai mic detaliu care e treaba cu amintirile și înțelesurile, sau cum să-ți „joci” emoțiile pe scena construită de ei. Debutând cu Signal from the Noise, o odisee voit sinistră, BBNG oferă un incipit cât se poate de captivant printr-o progresie foarte lentă de la câteva note joase de pian acompaniate de un reverb funest, la o tiradă instrumentală în care bass-ul electric e cel mai memorabil personaj al întregii experiențe cinematice. Unfolding (Momentum 73) rămâne în aproape același context al narativității, propunând o baladă ale cărei percuții trezește mișcări subtile de swing. Probabil una dintre cele mai palpitante descoperiri de pe Talk Memory sunt viorile din City of Mirrors – minunate (serios, fugi și ascultă-le)! Cât ține de Beside April, consider că aici trio-ul se apropie tare mult de un proiect pe care mai degrabă l-aș fi atribuit ansamblului Snarky Puppy: varietatea de instrumente, percuția aproape impecabilă și modurile în care aleg să le complementeze fac din cea de-a patra piesă un adevărat dicționar al limbajului muzical pe care trupa îl poate scoate la suprafață împreună cu Karriem Riggins. Surprinzător și în același timp foarte de apreciat e ceea ce reușesc să aducă cu Love Proceeding: de la prima ascultare am avut impresia că piesa îmi sună tare familiar și am pus-o cap la cap cu Confessions de pe albumul III din 2014. BBNG se întorc în timp (jokes on me, vezi titlul) și preiau sunetele care i-au consacrat, prelucrând începuturi și finaluri, dar punând pe un piedestal conținutul de bază al vechii trupe. Take a trip down memory lane, ascultătorule, sau dacă nu, pune-ți Talk Memory în căști și lasă-l pe el să te ducă. – Paul Mihai Paraschiv
De ascultat: Signal from the Noise, City of Mirrors, Beside April
Black Country, New Road, For the First Time, Ninja Tune
„La doi ani lungi de la lansarea primului single, Black Country, New Road debutează cu un album care debordează de creativitate, sinceritate și referințe din pop culture. Nu este ușor de digerat. Muzica lor poate părea enervantă, prea afectată, prea self aware, însă avem de-a face cu șapte zoomeri imposibil de trecut cu vederea, în ciuda aparențelor understated, care se autointitulează ironic fie the world’s second-best Slint tribute act, fie următorii Arcade Fire.
Experiența ascultării albumului e cât se poate de imersivă: fiecare sunet este curat ca lacrima, fiecare instrument poate fi distins chiar și când muzica se vrea a fi noise. Poate nu toată lumea gustă genul ăsta de producție muzicală, însă, în contextul în care vorbim de șapte oameni care fac muzică deodată și totul în rest este haos, versurile fiind fie recitate cu patos, fie răcnite, precizia asta permite melodiilor să se lipească de ascultător. Nu în fiecare an apare o formație așa, parcă de nicăieri, cu un material atât de creativ și original cap-coadă. Deci cred că în viitor vor ajunge pe niște culmi.” – Anda Roșu
De ascultat: Sunglasses, Opus, Science Fair
Lingua Ignota, SINNERS GET READY, Sargent House
SINNERS GET READY, ultimul album de la Kristin Hayter, aka Lingua Ignota, este una dintre cele mai acaparante lansări ale ultimului an, una care captează în totalitate atenția ascultătorului și îl trage constant înapoi pentru a afla mai mult. Față de albumul anterior, CALIGULA, unde atmosfera era mai aproape de black metal sau drone, Hayter își construiește aici piesele pe o bază mult mai simplă, unde îmbie elemente clasice cu folk, incorporând instrumente și teme muzicale din zona munților Apalași, peste care își lasă vocea să lucreze cu intensitate maximă.
“It is my voice that bites the back of a cold wind / And I, it is I who bends the tall grasses” cântă Hayter în piesa cu același nume, doar una dintre multele intervenții religioase de pe album. Relația cu divinitatea e scrutinizată la extrem, interpusă cu propriul abuz și procesul de vindecare în urmă acestuia. În general, piesele de la Lingua Ignota au o calitate cathartică în primul rând pentru artistă, care își chestionează trăirile și fricile, iar muzica devine astfel un fond perfect de explorare și experimentare, dar mai ales de exprimare a ceea ce nu poate fi exprimat în alt context. Divinitatea pe care Hayter o interpelează pe SINNER GET READY nu este una blândă față de om, amintind de judecățile din Primul Testament. Hayter nu o renegă în niciun caz, dorind mai degrabă să elimine distanța până la aceasta: “Bold shall I stand on that great day / In bright celestial robes arrayed / Fully absolved through Christ, I am / From sins too terrible to name”.
Creat într-o zona ascunsă a Pennsylvaniei, Hayter își exteriorizează pe ultimul album toate abuzurile și durerile, pe de-o parte că proces de vindecar, iar pe de alta ca o continuare a explorării relației personale cu sacrul. Vocea lui Hayter e susținută perfect de alegerile instrumentale făcute de artistă, lucru care face SINNERS GET READY unul dintre cele mai fascinante și (în cel mai apreciativ mod posibil) extenuante albume ale anului. – Jessica Brenda
De ascultat: PERPETUAL FLAME OF CENTRALIA, I WHO BENDS THE TALL GLASS, THE SACRED LINAMENT OF JUDGEMENT
CHAI, Wink, Sub Pop Records
Definindu-se ca NEO-kawaii sau new exciting onna-band (unde onna înseamnă „femeie”, iar kawaii, „drăguț” în japoneză), CHAI s-a remarcat atât în Japonia, cât și în occident, pentru stilul aflat la confluența caleidoscopică dintre numeroase genuri muzicale și pentru poziția avant-garde, atât față de standardele industriei muzicale japoneze, cât și față de ideea de feminitate din societatea niponă. Departe de a se opune conceptului de drăguț, CHAI îl revendică și îl redefinește în totalitate. Amalgamul de roz, roșu, portocaliu, alb în care se scaldă ținutele lor coordonate și machiajul ca de editorial amplifică estetica excentrică, bizară (în cel mai bun mod), comică și de o energie exuberantă a grupului. Format în 2012 de patru studente din Nagoya, CHAI și-a propus încă de la început să atingă un public cât mai larg, neînțelegând trendul japonez de a se axa exclusiv pe popularitate în plan domestic. Abordarea experimentală aduce plăcut aminte pe alocuri de Glass Animals (în stil Season 2 Episode 3) și Gorillaz (în momentele lor electropop; au și colaborat cu ei în 2020 pentru MLS). Wink este al treilea album CHAI, lansat în Mai 2021.
Versatilitatea muzicală rămâne neschimbată, cu un accent mai pronunțat pe genurile R&B și synthpop, mai destinse decât predecesoarele lor în repertoriul CHAI, precum punk-pop. Dacă piese ca Donuts mind if I do sau Maybe chocolate chips evocă o atmosferă dreamy în manieră sophisti-pop, altele, ca Action sau Miracle, contrastează plăcut cu o tentă indietronica. Impresia generală este liniștitoare și groovy, versurile făcând deseori referințe la iubirea și acceptarea de sine, independență și farmecul aspectelor care ne fac unici. Un album perfect pentru orice tip de atmosferă, de la dimineți cu soare după perioade îndelungate cu frig, la plimbări de seară și dansat prin cameră. Un adevărat catalizator în a te simți instant pe vibe. – Dante Iacob
De ascultat: Action, In Pink, Nobody Knows We Are Fun, Miracle
Shortparis, ЯБЛОННЫЙ САД (<Yablonny sad>, “Apple Orchard”), Universal Music
Într-un interviu din 2020, Nikolay Komiagin vorbește despre interesul artei pentru violență ca un obiect ferit vieții noastre de zi cu zi, care totuși exercită o anumită atracție, atât pentru creator, cât și pentru consumator: „In our case «violence» towards an audience is just one way of waking them up, and encouraging them to go beyond the passive perception and consumer attitude of art.”
Shortparis s-au remarcat încă de la debutul lor din 2013, cu albumul Docheri, compus dintr-un amalgam de piese în engleză și franceză care a prins rapid la publicul european, în mare parte datorită noutății sunetului lor, dar care nu prevestea evoluția trupei aproape 10 ani mai târziu. Ulterior, devin household names la festivalurile europene de referință, își scriu versurile în rusă si încep să experimenteze mai mult cu aranjamentele propuse, iar albumul din 2019, Tak zakalyalas stal, e cel care ajunge să le definească imaginea actuală. Pe Tak zakalyalas stal abordează o formă de avant-pop care cade uneori în art-punk, alteori in electronica, niciodată perfect definit, dar mereu atent balansat.
Yablonny sad, lansat în 2021, lucrează în continuare cu sunetul propus pe albumul anterior, un confort care oferă trupei șansa de a-și extinde limitele când vine vorba de modul în care își conturează sunetul. Mai presus de toate, Yablonny sad se joacă cel mai evident cu disonanțele, aducând în prim plan compoziții cât mai fragmentate, pline de dualități sonore. Dacă într-un segment predomină vocea uneori gravă alteori suavă a lui Nikolay, fundalul sonor lucrează mai departe pentru a o scoate dintr-un aranjament comun. În același interviu din 2020, trupa discută despre cum unul din scopurile lor atunci când compun o piesă este să distrugă ceva, fie că e vorba de o linie melodică sau o armonie. Prin a deconstrui violent un ritm pop care deja este familiar ascultătorului, Shortparis vor sa revitalizeze sunetul respectiv, obiectiv îndeplinit în totalitate pe Yablonny sad. Mai presus de toate, dacă anteriorul Tak zakalyalas stal are selecția lui de bops and tunes, Yablonny sad funcționează cel mai bine luat ca un produs întreg, chiar dacă pe alocuri găsesti inevitabil piese care intră automat în heavy rotation. – Jessica Brenda
De ascultat: Наше дело зрело, КоКоКо / Cтруктуры не выходят на улицы, Говорит Москва
St. Vincent, Daddy’s Home, Loma Vista
După şase albume din ce în ce mai experimentale, fiecare evocând un alt peisaj sonic stimulant, bine închegat, dar rece şi, adesea, extraterestru, St. Vincent îşi întoarce atenţia către originile sale terestre pe Daddy’s Home. Dacă melodia eponimă este inspirată de eliberarea din închisoare a tatălui ei, însuşi personajul asumat de Annie Clarke în această etapă muzicală stă atât sub influenţa „eroinelor lui Cassavetes”, cât şi a emblemei trans Candy Darling, iar albumul culminează într-un omagiu adus ei. O altă piesă, My Baby Wants a Baby, prelucrează linia melodică din 9 to 5 de Sheena Easton pentru a formula o pledoarie adusă vieţii fără progenituri, iar pe The Melting of The Sun, St. Vincent stabileşte o panoramă de voci feminine care au influenţat-o de-a lungul timpului, de la Nina Simone la Tori Amos, empatizând însă şi cu toate personalităţile care au făcut parte din „ scenă” în moduri intenţionat sau neintenţionat anonime. Prin acest interes conferit ideii de origine în sine, albumul recreează şi reformulează la nivel melodic diverse idei muzicale uşor recognoscibile din anii ’60 şi ’70, fie că ar fi vorba Pink Floyd sau Prince. Rezultatul imprimă deseori senzaţia de rememorare în pas cu muzica artiştilor pe care îi cunoaştem pe de rost. Un alt tip de intertext muzical decât cel explorat de LCD Soundsystem, sau de hauntologia muzicală britanică, Daddy’s Home evocă o lume în care intensitatea emoţiilor, precum cea a răzbunării în urma unui abuz (Down), sau cel al afecţiunii platonice (…At the Holiday Party), creează o punte idiosincratică între prezent şi trecut. – Andrei Bogdan Popa
De ascultat: Down, …At the Holiday Party, Live in the Dream
YOASOBI, The Book & The Book 2, Sony Music
După succesul răsunător pe care single-ul de debut al lui YOASOBI, Yoru ni Kakeru (Running into the Night), l-a avut în 2019, duo-ul format din Ayase (compozitor) și Ikura (vocalist) a lansat primul lor EP în Ianuarie 2021, intitulat The Book (本). Simultan a apărut și single-ul Kaibutsu (Monster), melodie folosită în coloana sonoră pentru al doilea sezon din Beastars și fredonată obsesiv de către toată comunitatea anime în unison. YOASOBI și-a reconfirmat, astfel, reputația impecabilă în rândul fanilor și a iubitorilor de muzică în general ca neavând nici măcar o (1) melodie proastă.
Mă neliniștește teribil cum majoritatea bazelor de date muzicale de pe internet etichetează YOASOBI pur și simplu ca j-pop cu nicio altă nuanță, dar am să presupun că acest lucru se datorează faptului că muzica lor sună pur și simplu… YOASOBI. Într-adevăr, delimitarea dintre a defini un stil propriu recognoscibil și a te bloca într-o zonă de confort unde fiecare release sună exact la fel poate fi vagă pentru unii, însă acest duo o navighează exemplar. Stilul se diferențiază de restul tovarășilor de sferă muzicală prin instrumentalul armonios și upbeat, concentrat pe acompaniamentul de pian, efecte și ritm specifice synth-pop, însoțit de versurile ce contrastează cu melodia însuflețită prin seriozitatea temelor abordate și prin sinceritatea de care dau dovadă. Componenta vizuală a animațiilor diverse și sugestive din videoclipuri suplinește acolo unde bariera lingvistică ar putea îngreuna o interpretare a componentei sonore. Indiferent dacă e vorba de procesul de vindecare de după pierderea cuiva drag, conflictele cu propria noastră parte de umbră sau atingerea obiectivelor în ciuda scepticismului altora și a dificultăților întâmpinate, YOASOBI reușește să transpună în plan auditiv echivalentul unui zâmbet blând și al unui reminder că nu suntem singuri, cu consecința imediată a creșterii nivelului de serotonină (și poate și un mic nod în gât). Toate în timp ce sună extraordinar de bine, o adevărată coloană sonoră dinamică pentru atunci când ne prefacem și noi puțin că suntem personaje de film într-un alt univers, mai cald și mai optimist. – Dante Iacob
De ascultat: Gunjō (Ultramarine), Sangenshoku (Three Primary Colours), Halzion, Kaibutsu (Monster)