The French Dispatch, reg. Wes Anderson, 2021, Searchlight Pictures.
Într-o industrie dominată de francize și rebooturi care par să nu se mai termine, deși timpul lor a trecut de mult (la tine mă uit, Matrix: Resurrections), o peliculă inedită și experimentală precum The French Dispatch este de-a dreptul revigoratoare, atât prin originalitatea conceptului, cât și prin stilul specific regizorului Wes Anderson, care îl face să iasă în evidență cu filme precum The Royal Tenenbaums și The Grand Budapest Hotel de 25 de ani încoace.
The French Dispatch este scrisoarea de dragoste a lui Wes Anderson pentru jurnaliștii de teren din anii ’90, ale căror articole deveneau în sine literatură (și, în acest caz, cinema), conturând o integralitate auctorială aparte și un ochi pentru narațiunile cu impact. Astfel, filmul ecranizează ultima ediție a revistei omonime, o publicație-satelit din orășelul francez fictiv Ennui-sur-Blasé din Liberty, Kansas – a cărei realizare se încheie odată cu moartea editorului-șef, Arthur Howitzer Jr. (Bill Murray).
Filmul este, așadar, o antologie de articole scrise de mai mulți autori respectați ai revistei, fiecare dintre scriitori fiind naratorii propriilor articole. Ultima ediție a French Dispatch conține, în ordine: un necrolog dedicat editorului-șef, un scurt jurnal de călătorie scris de H. Sazerac (Owen Wilson,; povestea unui artist nebun încarcerat pentru dublă omucidere, scris de J. K. L. Berensen (Tilda Swinton), avântul și căderea unui tânăr revoluționar francez, scris de L. Krementz (Frances McDormand) și o aventură culinară ce duce la o bătălie între poliție și mafie, scrisă de R. Wright (Jeffrey Wright). Prin aceste scurte incursiuni în viața, ironic, deosebit de interesantă din Ennui, Wes Anderson are oportunitatea de a critica diverse aspecte ale vieții moderne într-un mod ambivalent – stilul abstract specific regizorului se cuplează cu o tragi-comedie „pe față”, mesajul fiecărui „articol” reușind să fie perfect inteligibil fără a deveni pompos, în ciuda densității date de jocul cinematografic al lui Anderson.
De aici este evident și motivul pentru care regizorul a optat pentru formatul antologic, acesta permițându-i să trateze mai multe problematici diferite, păstrând totodată coeziunea stilistică. Printre aceste problematici se numără: dezvoltarea nesustenabilă și brutalistă a unui oraș vechi, exploatarea artistului de către oportuniști și condiția geniului nebun, nesfârșitul război dintre generații care îi face pe tineri să uite ce e cu adevărat important („Make love, not war!”), comercializarea figurilor revoluționare, importanța pasiunii pentru propria operă și dificultățile întâlnite în procesul creativ. Acest film plin de nostalgie este atât o explorare a unui zenit jurnalistic și creator ce a apus, cât și un mesaj către tineretul artistic din zilele noastre, plin de avertismente și sfaturi modelate sub forma unor studii de caz extravagante.
Desigur, The French Dispatch nu ar fi un film de Wes Anderson fără stilul vizual care îl face pe regizor unul dintre cei mai cunoscuți regizori din ultimele decenii. Din acest punct de vedere, filmul este un deliciu. Wes Anderson se joacă cu tot ce înseamnă cinematografie. Alternarea dintre alb-negru și culori pastel, veșnica schimbare a aspect-ratio-ului, ba chiar și tranziția fluidă dintre live-action și animație sunt câteva dintre elementele pentru care Wes Anderson este deja celebre, iar ele revin în forță în acest film. Prin excelență, The French Dispatch reușește să fie un film cu adevărat sincretic. Set-design-ul modular cu decoruri ce sunt mișcate pe șine, efectele practice și miniaturile sunt un tribut producțiilor teatrale. Una dintre cele mai interesante tehnici folosite de Anderson este un dolly orizontal al camerei, surprinzând întreaga încăpere într-un moment suspendat de mișcare, fără a folosi stop-cadru – actorii doar stau nemișcați (micile mișcări și imperfecțiuni date de posturile dificile pe care trebuie să le mențină actorii adaugă, în opinia mea, efectului). Această tehnică aduce un element eminamente pictural acelor scene, suspendarea momentului efemer al acțiunii în punctul său culminant asemănându-le cu niște fresce baroce. Anderson folosește des și cadre-în-cadru pentru a arăta un eveniment minor circumscris evenimentului major, o tehnică foarte potrivită, având în vedere că fiecare poveste a antologiei se circumscrie, la rândul ei, în cadrul revistei-cinema.
Acestea fiind spuse, The French Dispatch este un film excelent care își găsește perfect locul în filmografia lui Wes Anderson, ieșind în evidență față de multe dintre filmele din acest an, reușind să depășească limitele domeniului cinematografic, rezultatul fiind un spectacol vizual și narativ plin de umor și dramă ce te transportă în fantasticul Ennui-sur-Blasé.
Fotografie Copertă © The French Dispatch of the Liberty, Kansas Evening Sun by Wes Anderson
Andrei-Teodor Radu
Student la Litere, japoneză-engleză, pasionat de cinematografia japoneză din secolul trecut, arthouse și muzică dubioasă. Urmărește cam tot ce apare nou în cinema și din când în când își dă cu părerea în scris.
