Șaizeci și două – Iulia David

Echinox3 ianuarie 2022

La început au fost 125, după 103 și vreo câțiva ani s-au învârtit pe-acolo. Nu le-am luat în seamă. Apoi, fără nicio explicație, au luat-o la vale și cu cât le monitorizam mai des să nu scadă, cu atât scădeau mai tare, normal că așa mi se părea.

Acum sunt 62 și am început să cred că trombocitele mele au o viață independentă de mine și de voința mea și că nu pot face prea multe pentru ele. Că oricâte sticluțe aș lăsa la clinică și oricâte buletine medicale aș învârti pe toate părțile, e foarte posibil să nu înțeleg ce le-a cășunat să plece. Îmi place mult ideea de hazard, cred în coincidențe și nu cred că toate pe lumea asta sunt legate între ele, așa că îmi convine să știu că n-am făcut eu nimic greșit, pur și simplu, așa s-a întâmplat. Așa au vrut ele.

În contul meu online de asigurat am toate analizele puse frumos pe categorii, cu grafice, și-n fiecare lună văd cum o ia liniuța aia roșie în jos. Un om normal trebuie să aibă cel puțin 150, până la 62 au făcut o curbă frumuşică și mă întreb cât timp am pierdut în 2020 holbându-mă la grafice. Mi-am format un obicei, mă uit singură la rezultate, apoi când văd c-au mai scăzut, mă prostesc suficient de tare cât să mă audă Paul din camera cealaltă și încep să le jelesc: Da’ cu ce te-am supăraaat / De-ai plecat și m-ai lăsaaat? Nu-mi amintesc de unde știu versurile astea, dacă le-am auzit într-o manea sau la o bocitoare, probabil varianta a doua, pentru că oricât mă chinui să țin minte versuri amuzante din manele, nu reușesc. Nu se lipesc de mine. Paul râde și el, cred. Apoi vine lângă mine și așteaptă să-i spun eu mai exact rezultatul. Îl iubesc enorm pentru că a înțeles că boala e în primul rând a mea şi că eu decid ce dau mai departe şi ce nu.

Sunt la clinică și îmi trebuie la baie. Am avut grijă să merg la toaletă acasă, tocmai ca să evit astfel de situații, dar evident că ultimele picături de apă complotează împotriva mea. Urăsc băile publice, probabil ca majoritatea femeilor, am fost învățată să nu mă așez niciodată pe colac în astfel de băi, asta e o regulă de aur a feminității. Problema e că sunt scundă și mi-e foarte greu să nu ating deloc colacul, trebuie să mă ridic pe vârfuri și să mă așez într-un punct în care să nu ating cu coapsele, dar nici să stropesc aiurea, așa că mă încordez toată în timp ce încerc să-mi relaxez vezica și situația e destul de enervantă.

La clinica asta au cele mai înalte wc-uri pe care le-am întâlnit vreodată. Nu înțeleg ce amazoane și-a închipuit designerul respectiv, ce picioroange trebuie să ai ca să stai cum trebuie chiar și așezată și îmi canalizez emoțiile împotriva lui, sunt sigură că e bărbat. Stabilesc că el e de vină dacă nu iese procedura medicală cum trebuie, pentru că m-am agitat înainte și n-am reușit să stau liniștită în timpul aspirației. Azi trebuie să fac o puncție osoasă, adică să mi se extragă țesut din măduvă, ca să vedem dacă nu cumva e o problemă de producție. Pe scurt, trombocitele mele sunt puține fie pentru că ceva le distruge (și n-am aflat ce), fie pentru că măduva mea nu produce suficiente. Ceea ce ar părea o explicație plauzibilă, având în vedere că sunt o persoană leneșă, nu m-ar mira deloc și măduva mea să fie la fel. Am ajuns într-un punct în care înțeleg cât de cât chineza medicală. Îmi plac termenii tehnici, mă ajută să mă distanțez și îmi confirmă teoria că sângele meu nu-i chiar al meu, vorbește altă limbă, face ce vrea el. Am făcut greșeala să caut pe youtube ce înseamnă o puncție medulară, n-am rezistat tentației și mi-am spus că o fac ca să mă pregătesc, dar am reușit în schimb să-mi dezvolt noi fobii. Medicul mi-a zis că nu e mare lucru, că totul se întâmplă sub anestezie locală și că nu doare, e mai mult o senzație de disconfort. Totuși, eu am văzut acolo că după anestezie, îți face o incizie și îți bagă o ditamai andreaua, ba chiar pare că forțează și o rotește ca să intre mai bine în os. N-are cum să nu doară. În cazul meu, puncția va fi din stern, și nu din creasta iliacă, din spate. Mi se pare mai rău așa, să stau cu fața și să văd aproape tot ce se întâmplă. Sunt sigură că n-o să aibă grijă, că o să perinde acele alea imense pe deasupra ochilor mei și o să înceapă efectiv să-mi tremure capul, pentru că așa mi se întâmplă mereu când sunt foarte emoționată. Îmi tremură capul, nu mâinile, ca la nebuni.

Dar până atunci mai e un pic, trebuie să ies cu bine din baie și să-l mai bag o dată în pizda mă-sii pe designerul de wc-uri cu mansardă. Trebuie să mă ridic pe vârfuri cât pot de mult, ca o balerină pe poante, așa că mă prind cu o mână de clanță și în timp ce încerc să-mi țin echilibrul, îmi amintesc de bunica mea, Maria, care știa să facă pipi complet din picioare, o eficiență pe care încă o admir. Mergea în fundul curții, își ridica poalele fustei, depărta picioarele și reușea să nu se stropească deloc. Mi-e foarte dor de ea și de tot ce n-am reușit să cunosc despre ea, a murit când aveam eu șase ani, așa că mă leg de tot ce-mi amintesc. Mamaie a fost o femeie harnică și curajoasă, când am citit Baltagul mi-am imaginat-o pe ea ca Vitoria Lipan. A murit de cancer la sân, dar a fost vitează până la final, a știut exact momentul când o să moară și a cerut să-i aducă lumânarea la pat. Sau poate atunci a decis ea să moară, cine știe? Mi s-a tot spus că semănăm mult fizic, probabil și asta a contribuit la apropierea noastră, chiar dacă n-am apucat-o mult timp, dar mintea mea a făcut în așa fel încât să cred că asemănarea asta s-a răsfrâns și-n alte părți, că am preluat măcar un pic din curajul ei. Babele de la țară îmi puneau palma curmeziș peste gură și ziceau: Ia uite, de la nas în sus, e leită țața Măria! Și mă mândream. Dar mi-e teamă să nu fi preluat și destinul ei. Nu vreau să sune mistic sau ceva, până la urmă, e explicabil medical, cică riscul e dublu dacă ai gena în familie (din nou, am văzut niște grafice). Avem și aceeași grupă de sânge, deși habar n-am dacă are vreo legătură, dar am îndesat și informația asta acolo unde nu trebuie.

Reușesc în sfârșit să-mi dau drumul. Răsuflu ușurată, las capul pe spate și cu ochii în tavan, în baia minusculă din cea mai bună clinică privată din Cluj, aproape atârnată de clanță, mă bufnește râsul – Heheheee, ia uite, mamaie, cum fac eu pipi! – Bravo, mamaie!, ar zice ea sincer, apoi și-ar vedea de treburile ei. Cred că foarte rar am visat-o, eu oricum nu prea-mi amintesc ce visez, dar pur și simplu mi-o imaginez uneori. Când m-apucă pandaliile, îmi închipui că vorbesc cu ea. De fapt, nu vorbim prea multe, nici măcar nu contează ce-mi zice, dar mi-o imaginez mereu cu găleata de apă în cap, că pe atunci nimeni n-avea apă în curte și cărau de la izvor. Cred că asta caut mai mult, imaginea ei cărând apă cu ambele mâini și cu capul. Fără să-i tremure.

Ies din cabină și mă spăl de trei ori pe mâini. Am mare grijă să nu mă ating de nimic de la brâu în sus. Știu că doar n-or trece bacteriile prin bluză și că mă dezinfectează înainte, e un gest idiot, dar mintea mea îmi spune că sternul e cea mai de preț comoară a mea acum, substanța mea e acolo și o părticică din ea va merge imediat la laborator. Am luat-o pe arătură, știu, dar poate că-i mai bine așa, cand ajung acasă, dorm mult și mâine n-o să mai știu exact ce s-a întâmplat. Cine știe de câte ori va trebui să fac asta?

O asistentă mă poftește în cabinet și-mi zice să mă așez pe scaun. Doctorița îmi vorbește frumos, are o voce caldă, ușor pițigăiată, dar caldă și pare să fie om bun. Îmi mai explică o dată ce urmează să se întâmple și semnez niște hârtii, după care îmi zice să mă dezbrac. Mă decid să-i spun că mi-e frică, mai bine acum decât în țâțele goale și clar mai bine ca niciodată, doar o să vadă toți cum îmi tremură căpățâna și mă întreb dacă să-i avertizez, să mă țină din părți sau ceva, dar nu mai zic nimic. Au mai trecut ei prin asta. Mai e și un asistent, pare frumos cu tot cu mască și e cel mai drăguț, face niște glume despre anxietate, clar a mia oară, dar tot ajută. Tot el mă șterge cu spirt acolo și îmi măsoară fața, cât se poate vedea peste mască, după care se întoarce spre doctoriță și-i zice:

— Ia uite-o. De la nas în sus, e leită țața Măria.

Iulia David