Fire – Hannah Roels

Fire – Hannah Roels

Traducere din limba neerlandeză de Irina Kappelhof-Costea

Căutarea nu începe în mod conștient. Simt o legătură alarmantă, inexplicabilă între mine și ea, iar după după dispariția ei rămân cu tot felul de întrebări. La trezire mă întreb unde doarme, cum trăiește, și gândul la ea mă stăpânește în timp ce mă masturbez încetișor și pufos sub cearșaf, uitându-mă la nori prin lucarnă. Când trec pe lângă tarabele aprozarelor din cartier, îmi petrec buricele degetelor peste portocale, până găsesc un exemplar care mă duce cu gândul la ea, unul cu pori perfecți.

M-am nimerit la cursul ei de yoga din pricina durerii cronice de ceafă. Kinetoterapeutul îmi recomandase tipul ăsta de yoga, metoda Iyengar, fiindcă se folosesc diverse materiale, iar asta face lucrurile mai sigure pentru un începător încordat ca mine. Am pășit în studio și m-au cucerit de îndată corzile, cuburile și pernuțele, aranjate pe lângă pereți, cu promisiunea de stăpânire pe care o emanau, de fermitate. Dar am înțeles curând că piesele astea de recuzită au ca scop tocmai să mă facă las din mână controlul. Singurul lucru plăcut din această primă lecție a fost poziția savasana de la sfârșit, în care ne-a pus să facem pe mortul. Nemișcarea delicioasă a acestei zăceri, în vreme ce ea trecea printre cadavrele noastre. Respiră, urmărește-ți respirația ca pe un fir ieșit pe nas, peste buza de sus. Concentrează-te pe respirație.

Ceilalți participanți m-au enervat de la bun început, felul lor de a pluti pe stradă cu rogojinile lor rulate, vocile lor lente, felul în care se așezau pe margine în lotus înainte de lecție, visam să le smulg bidonașele de apă în culori țipătoare și să-i fac să le tremure buza de jos de nervi. Mă scoteau din sărite toți amatorii de yoga din cartier, cu excepția ei.

Cum își prindea părul ăla puternic, negru, într-un coc în vârful capului, care pe urmă se lăsa încet în timpul lecției până când elasticul ceda și pletele i se desfăceau pe spate. Silueta ei mică, mândră, seninătatea cu care ședea turcește, poziția asta împământată. Combinația tuturor acestor lucruri, cum își îndesa tricoul în colanți când făcea lumânarea, gestul ăsta pudic, cum își răsfira degetele scurte de la picioare și le împlânta în saltea, ca lăbuța unui gecko. Ca și cum se îmbinau lucruri ce altminteri rămân separate, lucruri pe care cu tot controlul de pe lume nu le poți aduce laolaltă.

Părul ăla. L-am mirosit pentru prima oară în timpul unui exercițiu în doi, amatorii de yoga se dau în vânt după făcutul de exerciții împreună. Din fericire ea făcea exercițiile astea mai întotdeauna cu mine, fiindcă ceilalți studenți erau speriați de controlul meu compulsiv și de corpul meu incurabil de țeapăn, așa că formau imediat perechi, lăsându-mă ultima. Stăteam așadar cât puteam de neclintită în timp ce ea îmi trăgea umerii în spate, îmi împingea vertebrele în jos sau îmi sprijinea ceafa și scanda înțelepciunile ei yoghine. Totul e legat de tot, tendoanele și pielea, mușchii și oasele, dacă se schimbă un singur lucru în poziția ta, se schimbă totul. Și atunci mă lăsam purtată de mirosul acelui păr, ca lemnul fumegând, un miros înnebunitor, îmi imaginam cum trag elasticul din el și îmi prefir mâna prin cortina aceea dramatică, înnodându-mi degetele în șuvițele ei.

Prin iarnă am întâlnit-o pe stradă, uimită să o văd îmbrăcată altfel decât în haine de yoga, surprinsă de această nouă combinație cu culoarea pielii și a ochilor ei, care nu-i venea neapărat mai rău. Am descoperit că locuim în același cartier. În timp ce îmi povestea cum a ajuns aici, mă uitam la fularul ei muștar și mi-o imaginam lungită pe sol și pe mine încrucișând capetele fularului pe sub omoplații ei și trăgând-o în sus, până ce prin tensiunea materialului i-aș fi întins coloana vertebrală încetișor, vertebră cu vertebră, exact cum făcuse ea cu mine, cu o coardă, săptămâna dinainte la lecție. Nu știu de ce mă mișcase așa de tare gestul. Această întindere. Respiră și dă drumul, îmi spusese în timp ce își încorda forța. Dacă îți ții respirația, corpul intră în panică. Respirația constantă înseamnă că totul e în ordine, și atunci organismul se adaptează.

O săptămână mai târziu ne-a pus să înnodăm mai multe corzi și să le trecem prin inelele de metal fixate în perete, după care ne-am atârnat în construcțiile astea ca niște prizonieri. Capitulare pură era respiratul ăsta cu susul în jos, o formă de subjugare. După exercițiu, ea a micșorat intensitatea lămpilor din plafon și ne-a lăsat să ne odihnim pe rogojini. Trăgeam cu ochiul printre gene. Lumina gălbuie, sunetul ploii pe geamuri, părul acela ridicat, totul se organiza în jurul profilului ei, puternic și tăcut. Simțeam cum îmi coboară umorile în trup și mă gândeam la casa în care am crescut, la zilele luminoase și fără griji de când eram copil. Mă gândeam la familia mea în casa asta, învârtindu-se prin camere care erau mai puțin înguste, mai puțin întunecate decât îmi par acum. În ce moment s-a deplasat totul cu o generație, de când au căpătat oamenii ăștia riduri și de când au început mobilele să arate ponosit? Piciorul ei cu degetele răsfirate lângă capul meu și vocea; prima cauză a suferinței; nu există certitudini, totul se schimbă.

Două luni după aceea a izbucnit pandemia și lumea s-a schimbat cu adevărat, studioul de yoga s-a închis, iar ea a dispărut din viața mea. Sau îmi spun cel puțin că e mai degrabă o schimbare. Nu o dispariție efectivă. Așa cum o cheie nu dispare, ci se întâmplă să fie în alt loc, cum mor părinții noștri și descoperim ani mai târziu urmele pe care ni le-au lăsat în gândire. Sau așa cum se schimbă compoziția unui nor. Dar dacă n-a dispărut, unde e?

Încep să mă uit după ea prin cartier. Mă plimb pe străzile pustii, pe lângă vitrinele magazinelor închise, pe lângă cafenele întunecate cu scaunele urcate pe tejghea și mă întreb ce o fi făcând ea. Piața unde înainte se montau tarabe în fiecare dimineață zace părăsită în lumina soarelui. Sub tălpi îmi scrâșnesc cioburi. Trec de intersecția în care ne întâlniserăm atunci și o cotesc, bănuiesc că pe aici locuiește și mă uit de jur împrejur. Plante pe un pervaz, spinări de cărți decolorate, miros de supă și zoaie. În stomac mi se cuibărește un dor.

În drum spre casă trec pe lângă o librărie și privirea mi se împiedică de o copertă în geamul de la intrare. Titlul e Impermanence is good news[1]. Simt în gură un gust ciudat. Pare că în trupul meu se dislocă ceva nedefinit. Stau pe loc. Mă gândesc: respiră normal, organismul se adaptează. Senzația pălește și îmi continuu drumul.

Mă întreb dacă mi-a revenit tendința de a controla. Dar asta nu e o căutare nevrotică, e mai degrabă o așteptare, o tânjire vagă. Mă mișc mai liber și ceafa mă chinuie evident mai puțin. Uneori uit de durere, când mănânc cu capul înclinat sau când mă aplec să culeg ceva de pe jos. Mă simt ciudat de dezordonată zilele astea – oare din pricina lipsei de contact social? Îmi torn cafeaua pe pulover în loc să îmi ajungă în gură și am chef de haine largi, pantaloni care să nu mă strângă așa de tare. Sandale în locul veșnicilor pantofi cu șireturi. Și pe deasupra mă uit în jur, nu am privit niciodată așa de mult în jur în plimbări, eu care altădată pășeam neabătut de la un punct la altul. Mă uit la cablurile electrice întinse peste străzi, la vrejul unei plante cățărătoare pe o fațadă de vilă și mă gândesc la corzile din studioul de yoga. Îmi imaginez cum mâna mea se rătăcește în pletele ei, se strânge într-un pumn în bogăția moale și-i trage capul către mine.

De-acum chiar e primăvară și ies din casă prima oară fără haină. Printre case se statornicește un aer dens, saturat, m-am dezobișnuit de chestia asta, de estomparea granițelor dintre afară și înăuntru. Durerea mea de ceafă a dispărut cu totul și îmi întind brațele spre spate, bucurându-mă de mișcare, de respirația cu pieptul deschis. M-am învățat așa de tare să mă uit după ea când mă plimb încât fac asta fără să mă gândesc, e ca un obicei al cărui sens nu-l mai ții minte, sau ca drumul pe care îl urmează un animal din instinct.

– Încercați să dați de o urmă? mă întreabă un băiat când trec pe aleea unde presupun că stă ea. Asta mă sperie.

– Nu, îi răspund, și apoi concentrându-mă: caut pe cineva, o femeie care stă aici.

Băiatul stă pe un prag și despăturește cutii de carton. Puțin mai încolo o pisică se strecoară printre mașinile parcate.

– Cum arată?

Mi se pare greu să-i răspund, figurile sunt greu de ținut minte pentru că sunt mereu în schimbare.

– Scundă, spun în cele din urmă, cu păr lung și negru. Fizionomie asiatică.

– Aveți o poză?

– Nu.

Ne privim în ochi. Apoi băiatul trântește cutiile lângă fațadă și dă să intre în casă.

– Mi-a fost profesoară, spun, ca și cum asta ar explica totul.

În seara aceea mă gândesc din nou la ea în pat. Mi-e tot mai greu să-mi amintesc cum arată, dar neclaritatea asta nu creează distanță, dimpotrivă, îmi pare mai aproape decât oricând. Orgasmul se simte ca o contracție de branhii.

În ziua următoare mă plimb către parc și acolo se-ntâmplă ceva ciudat. Mă așez pe iarbă sub un copac și fără să-mi dau seama îmi îndoi picioarele sub șezut. N-am făcut niciodată asta. Încheieturile mă dor de obicei și la un simplu șezut turcește, însă acum mă uit în jur așezată calm pe genunchi, cu ramurile grele ale castanului legănându-mi-se deasupra capului. Mă ridic în picioare și mă învârt în jurul copacului. Merg oare altfel? Mă holbez la degetele mele în sandale și simt iarăși dislocarea aceea subtilă în corp. Îmi mișc laba piciorului, flutur din degetele lătărețe, chiar sunt ale mele, și totuși s-a schimbat ceva, nici nu-mi amintesc să fi văzut vreodată sandalele astea. Îmi azvârl fularul peste umăr și ies din parc, ridicând picior după picior, dusă pe gânduri.

Deodată nu mai știu ce anume caut. Respir aerul primăvăratic și mă simt înviorată, mai relaxată decât m-am simțit de nu știu când. Tot ce îmi iese în drum mă umple de o bucurie buimacă; ierburile ieșite dezordonat printre piatra cubică, zgomotul de tacâmuri care se ciocnesc de farfurii răzbătând printr-o fereastră deschisă. Respirația ca un firicel ieșit pe nas. Rătăcind, descopăr o alee pe care n-am trecut niciodată și văd turnul bisericii dintr-un unghi inedit. Intru într-o brutărie și vânzătoarea mă salută ca pe o cunoștință apropiată. Nu-mi amintesc să o fi văzut până acum. De la începutul pandemiei n-am prea vorbit cu nimeni, așa că familiaritatea ei mă atinge.

Astăzi mă scol târziu și mă așez pe pervazul ferestrei, între plante și cărți. Mă uit la soarele care bate pe tencuiala zidurilor de peste drum, la un cearșaf care atârnă la uscat într-un geam și fâlfâie ușurel. Apoi îmi întind rogojina și mă pun în poziția adho mukha savasana ca să mă trezesc.

Când îmi ridic scrisorile din cutia poștală, iese băiatul vecinilor.

– Săptămâna trecută a întrebat cineva de tine, îmi spune.

– Cine?

Ridică din umeri.

– O femeie, foarte slabă, cu părul scurt. Zicea că i-ai fost profesoară.

Ce ciudat, îi răspund, și simt, numai o clipă, un vag dezechilibru. Ca și cum s-ar fi tras de o coardă. Îmi dau părul din ochi, apuc elasticul de pe încheietură și mi-l prind în vârful capului. Apoi îmi trag masca peste nas și pășesc spre capătul străzii, cu tălpile sandalelor clămpănind pe pavaj.


[1] N. trad.: „Impermanența e o veste bună” (în engl. în original).


Hannah Roels (1984) s-a născut la Bruges, a studiat limbi romanice și a ținut câțiva ani cursuri de franceză pentru migranți. A publicat proză scurtă în De Gids și DW B, iar romanul ei de debut, Portretul (Het Portret), a apărut în 2017 la editura Prometheus. Scurta povestire „Fire” (Draden) a fost scrisă pentru proiectul CELA, la care Hannah ia parte din 2019.


Fotografie Copertă © Ahad (twt: @/wiresandtrees)

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Gunvor Hofmo (fragmente) – traducere

Gunvor Hofmo (fragmente) – traducere

Xavier Antipa – Poem

Xavier Antipa – Poem

Mihaela Munteanu – Poeme

Mihaela Munteanu – Poeme

Ana Daria Maruseac – Poeme

Ana Daria Maruseac – Poeme