Flamenco Sketches – Ștefan Oprea

Flamenco Sketches – Ștefan Oprea

Bovine (multe) și ceai (mult) 

Prima dată când l-am întâlnit pe João a fost în Herceg Novi. Până în ziua aceasta, întreaga scenă mi se derulează în fața ochilor cu o claritate și prospețime de nedescris. Îmi amintesc că eram pe cale să ies din casă. Deja eram familiarizat cu împrejurimile. Locuisem câteva săptămâni și în Kotor, înainte de a-mi găsi vila în care am locuit într-un sfârșit. Herceg Novi a fost cu mult timp înainte de Positano, însă e la fel de proaspăt. Trecuseră câteva luni și eram, dacă nu mă-nșel, în august. Era teribil de cald, iar cinci zile pe săptămână le petreceam în grupuri de tineri, la plajă. Nico plecase nu mai știu unde ca să viziteze o cunoștință veche, iar eu rămăsesem să îmi petrec, vrut, timpul cu tinerii pe care îi cunoscusem până acum. Toți erau cam demenți și puerili, însă erau în regulă. Erau de treabă. Plus că mai erau unii și mai răsăriți printre ei, pe care deja îi cunoscusem sau de care doar auzisem. Unul din cei pe care încă nu îi întâlnisem era João, al cărui nume l-am auzit de atâtea ori printre ceilalți zvăpăiați. Îi rosteau numele cu admirație, ori cu urme de lingușire. La un moment dat i-am întrebat care-i faza cu João ăsta? Cine e, Gatsby? Iar pe ei i-a amuzat copios gluma. Îi și văd pe plajă, sorbind din cocktailurile lor și râzând:

-Dar până la urmă, João există sau este o nălucă de-a lui F. Scott Fitzgerald?

-Ce vrei să spui, Gino?

-Dar cine este tipul ăsta, Gatsby? Ce e cu toate secretele și ceața asta?

-Gino, ești atât de amuzant! Nu mai pot de râs! Auziți la el, Doamne, ce amuzant este Gino!

În ziua în care l-am întâlnit, urma să ne vedem cu toții la plajă în scurt timp, dar când să ies (deja făcusem câțiva pași pe pământul bătătorit din curte) a sunat telefonul și l-am auzit, din fericire. M-am întors în grabă, am băgat capul pe geam și am înșfăcat telefonul de pe masa de lângă perete. 

-Alo!

-Ah, nu ai plecat încă, nu-i așa? 

-Era cât pe ce să plec. Ce s-a întâmplat? 

-Știi unde stă Teo?

Da, știam. Teo era un băiat bun, dar nu prea merită să zic altceva despre el decât că era de treabă și că avea o mașină bună, în avantajul întregului grup. În rest, nu va conta mai departe în povestire.

-Ei, atunci mergi la el, l-am sunat și am convenit să te aștepte și pe tine. Din fericire pentru tine nu a plecat odată cu noi și așa puteți merge împreună. 

-Ce zici acolo? Unde să mergem? Voi unde sunteți? Sunteți pe plajă deja?

-Ha! Vezi să nu. Nu mai mergem azi la plajă. Lui cutăreasca (nu-I mai știu numele) îi sângerează nasul și nu i-ar face bine căldura. Mergem la João. Ai mai fost la João, la vilă?

I-am zis că nu. Știa deja că nu, nu înțeleg ce rost a avut să mă întrebe asta.

-Când ajungi la Teo, să mai luați niște băutură și câțiva pepeni roșii, te rog. Ne vedem într-o oră. Ciao.

Am mers împreună cu Teo la un supermarket care avea pepeni la răcoare și am luat ce trebuia. Am ajuns destul de repede la vila lui João, nu era mai nimeni pe șosea.

Când am intrat pe ușă, João stătea pe canapea și bea niște suc. Era clar iritat pe ceva anume, iar acel ceva anume cel mai probabil era conținutul știrilor de la televizorul pornit. Toată lumea se zbenguia de mama focului în jurul lui, prin toată încăperea, nemaiștiind ce să încerce să îi intre în voie. Eu stăteam în continuare în dreptul fotoliului de lângă ușă. Eram de un minut acolo și o dată nu s-a uitat la mine. Nu eram stingherit deloc, nici de atmosferă, nici de lipsa de adresare mie, nici de prezența lui. Arăta ca un prinț, ce-i drept. Un prinț atât de frumos și furios, stand în fotoliul ăla acoperit cu o cuvertură cu ciucuri verzi și vișinii. Purta o cămașă extrem de moale și vaporoasă de culoarea oului. Își expunea picioarele goale într-un fel cum la nimeni nu văzusem până atunci. Le vedeai din orice unghi, abținându-te să nu te uiți la ele sau la brățara ce-i atârna de gleznă. Nu era bărbierit de câteva zile, se vedea asta.

La un moment dat, cineva a oprit televizorul și a spus un „ajunge” mai șters, dar suficient cât să îl audă toată lumea. Televizorul începuse să se răcească și se auzea cum trosnește și se odihnește. Sunetul era parcă produs de plasmă din interiorul cutiei magice. João, ca scos din transă, și-a luat ochii de la ecran abia după câteva secunde de la moartea imaginilor mișcătoare, apoi a băut o gură zdravănă din băutura roșie pe care o avea. Eu vorbeam cu ceilalți, încercând să aflu care-i faza pe aici. Gorzo, un băiat de nouăsprezece ani, care venise în Herceg Novi ca să scrie niște nuvele, avea de gând să meargă la bucătărie, pentru niște băutură.

-Gino, ce bei?

-Adu-mi un Bloody Mary. Îl faci tu sau vin eu și mi-l fac?

-Hai că ți-l fac eu, stai acolo. Mai vrea careva Bloody Mary? Gorzo a scanat camera în căutarea vreunui posibil doritor de Bloody Mary, însă se părea că nu voia nimeni. Când să iasă, s-a auzit o voce puternică și „bronzată”. Avea un accent pregnant, exact ca nasul lui.

-Gorzo, fă-mi mie unul. M-am săturat de sucu’ ăsta de fructe.

-Bine, João.

Eu mă fâțâiam de colo-colo, încercând să îmi găsesc locul. Am trecut pe lângă un frigider mic de lângă perete, iar unul din băieții de acolo mi-a cerut să deschid ușa și să îi arunc o sticlă de Cola cu cireșe. Am deschis ușa și am apucat una din sticlele ude de suc. I-am aruncat-o la o scurtă distanță și el a prins-o satisfăcut. În aer, traiectoria sticlei era să fie perturbată de brațele handicapate ale unei tipe care dansa pe acolo, pe muzica care abia se auzea. 

-Tu, vino și stai jos. Juao mă privea și mi-a spus asta, dar nu pe un mod poruncitor, ci mai mult pe o rugăminte, ceva de genul „vino și stai cu mine aici și hai să ne cunoaștem”. Eu m-am așezat pe un fotoliu, geamăn cu cel în care el stătea. Am dat mâna și ne-am prezentat oficial. El era brazilian și atunci am aflat că se află aici ca să se relaxeze și să trăiască după bunul lui plac. Când am auzit asta l-am întrebat dacă nu poate trăi după bunul lui plac în Brazilia. El mi-a zis că nu, nu cum vrea el. Eu l-am întrebat cum vrea el, însă mi-a dat un răspuns care se învârtea în jurul cozii și practic aflasem doar că el e João, că îi place Bloody Mary și că are o grămadă de bani, apoi mi-a povestit visul lui din noaptea trecută.

-Mă aflam pe una din străzile cartierului în care am copilărit. Am din nou zece ani. La un moment dat, locul este foarte aglomerat de oameni, iar eu privesc departe. Văd un câmp întins proaspăt arat de o drăcie din aia de utilaj pentru agricultură. Pe câmp se întinde o casă din aur, cu un singur etaj. Este scundă, dar masivă și impunătoare. E complet făcută din aur. Casa e înconjurată de multe grajduri care țin laolaltă vaci din acelea cu cocoașă din India, plus niște elefanți. Privesc minunat de ce văd și unul din muncitori strigă ceva într-o limbă străină, iar în secunda următoare, toate animalele de acolo încep să urce pe o cărare îngustă, spre mine. Eu fug și când mă uit în spate, întreaga stradă este ocupată de vaci hinduse și elefanți pătați. Printre toate astea se numără și niște maimuțe enervante rău. Mă uit la unul din elefanți și îmi face cu ochiul, după care se închină la pământ în fața mea. Restul animalelor îi urmează exemplul, iar strada devine pavată cu piei lucioase de vaci și elefanți. Una din maimuțe se opune să se închine, iar elefantul o apucă cu trompa și o zdrobește de pământ. Apoi m-am trezit.

-Incredibil, am  zis. Oare ce ți-o fi provocat visul ăsta?

-N-am idee, mi-a spus. 

Așa că am încheiat pentru moment subiectul despre vis. Sorbeam amândoi regulat din Bloody Mary și mai ciuleam din când în când urechile la ce se discuta în jurul nostru, ocazional implicându-ne în discuție.

***

  Aia a fost prima zi din numeroasele petrecute în casa lui, care era imensă. Două etaje, plus parterul, plus o curte atât de fermecătoare, plină de plante și cu o masă mare la care să stai noaptea. După o vreme petrecută unul în compania celuilalt, am realizat că avem multe în comun și că e un prieten de nădejde. Din păcate, João se îndrepta spre Italia la sfârșitul lunii august, iar jumătatea ei deja se dusese. Era păcat că ne cunoscuserăm așa târziu. Însă am păstrat legătura și urma să ne vedem în Positano. Mi-a spus că el mă aștepta și că are ditamai casa în care locuiește doar el. Așa, în câteva zile petrecute în Positano, m-am mutat în casa lui João. Nico plecase să viziteze niște cunoștințe din apropiere și avea să se întoarcă în vreo două săptămâni. Până el s-a întors, m-a găsit instalat de-a binelea la reședința noului meu prieten. Oricum, nu e să zici că l-am lăsat baltă. Ei doi s-au înțeles de minune și s-a întâmplat inevitabilul în cele din urmă. Am ajuns să locuim împreună toți trei.

Primele zile de locuit împreună au constat în transportat bagaje și făcut numeroase curse până în piață, pentru provizii. Știu că am lenevit la greu prima săptămână la João. Beam numai ceai și citeam, discutam câte și mai câte ca să încercăm să ne înțelegem. Îmi amintesc atât de clar prima zi petrecută la el, de parcă s-a întâmplat ieri…

Ne aflam în camera de zi, eu și cu el, iar Nico picta la etaj. Ne spusese să îl anunțăm când om lua cina. Mai erau destule ore până atunci, pe care urma să le petrecem bând ceai și fumând. M-am întins după ceainic, care era așezat pe masa de lângă fotoliul lui João. Era destul de departe de mine, iar brațul meu întins la maximum nu prea făcea vreo diferență. João mi-a ușurat existența și a luat ceainicul; mi l-a întins peste o altă masă care era poziționată între mine și el. Și acum văd masa aceea. Îmi plăcea cum arăta blatul din lemn închis la culoare. Era foarte masivă, stând în mijlocul camerei și împărțind-o în două zone (inegale). Acum că mă gândesc, João avea o grămadă de mese pe care le găseai prin toată casa. Nu știu de ce avea atâtea, chiar nu îmi pot imagina scopul tuturor. Doar unele mese chiar își găseau trebuința și aveau un scop clar – de exemplu cea de lângă fotoliul în care stătea, pe care așezam mereu scrumiere și pahare – dar masa din mijlocul camerei era aproape goală de fiecare dată când îl vizitam. Îmi amintesc când l-am însoțit la magazin și a cumpărat-o, apoi a trebuit să ne chinuim o zi întreagă ca să o montăm. Era grea ca dracu’. Majoritatea meselor din casă erau ocupate de sticle goale de diferite forme, mărimi și culori pe care le strângea în permanență. Orice vin sau suc sau lichid pe care îl cumpăra și avea o sticlă pe care o găsea în vreun anume fel atractivă, îi făcea loc pe una din mesele din casă și de-acolo nu se mai clintea. Nu am idee de ce vorbesc acum despre mese. Inițial aveam un plan de povestire în minte, însă acum totul a fost dat peste cap din cauza gândului impulsiv de a vorbi despre mesele din viața mea. În fine… Era una din zilele bune, dinaintea unor zile și mai bune. Acea perioadă petrecută în Positano a fost plină de zile și nopți atât de consistente…

Eu și cu João o duceam excepțional de bine cu banii. În dimineața aceea ne hotărâserăm să mergem la mine cu mașina lui, ca să-mi iau restul hainelor. Locuiam la el de puțin timp și tot amânasem asta. Ideea era să rămân la el pentru restul verii. Nu de alta, dar el stătea mult mai aproape de plajă decât mine. Așa ne permiteam să mergem împreună în fiecare zi, dacă ne doream. După ce am rezolvat problema, am dat o fugă în oraș pentru cumpărături. Am petrecut mai mult timp în piață decât la mine acasă. Era foarte entuziasmat de amalgamul ăla de mâncare. Ne-am umplut în ziua aceea cămara și frigiderul cu bunătăți. Tot felul de cărnuri și legume și fructe și băuturi și oleaginoase. Îmi aduc aminte că găsiserăm un magazin pe care nu-l mai văzuserăm până atunci. „CAFEA ȘI MIRODENII” scria deasupra. Am intrat și am cumpărat niște cafea. Ne-am mai învârtit o vreme prin magazin, apoi am mers la vânzător și l-am întrebat dacă vindea cumva și ceaiuri.

-Vindeți și ceai

A zis că vinde.

-Aveți alb? Dar lapsang?

A zis că are. Luasem mult din fiecare: vrac, plus încă o cutie de frunze pekoe. Îmi era teamă că îl voi bea doar eu, dar lui João i-a făcut plăcere să bea ceai în fiecare zi cu mine și cu oricine se nimerea pe la noi în ziua respectivă. Restul zilei am petrecut-o în mare parte în casă, la răcoare. Era destul de cald încât să ne justifice lenea care ne-a împins să bem toată după-amiaza ceai alb și să mâncăm migdale cu brânză.

João a apucat ceainicul cu ambele mâini (nu știu de ce așa), una de o parte și de cealaltă a suprafeței lucioase din ceramică. Mi l-a întins peste masă ca și cum ar fi ținut o minge fierbinte din ceramică, plină cu ceai. Mi-am turnat o ceașcă și am sorbit câteva guri în vreo treizeci de secunde. După care, m-am ridicat și am mers în bucătărie să iau un chibrit. Nenorocitul de chibrit nu era suficient de puternic. Am scăpărat un ochi de la aragaz și l-am aprins cu un alt chibrit. M-am aplecat și mi-am aprins țigara, cu un ochi închis din cauza căldurii prea mari. Am oprit focul, după care m-am întors cu țigara aprinsă în gură și m-am postat în fața ușilor de la terasă. João, tolănit în fotoliul lui verde, își vedea de gândurile lui, stand cu ochii închiși. Nu l-am mai deranjat pentru scrumieră, așa că am ocolit masa din stejar masiv și am luat-o de pe cealaltă masă (fir-ar mesele-ale dracu’). M-am întors în pragul terasei și am fumat în liniște, ținând scrumiera în mână. Draperiile îmi parcurgeau picioarele și omoplații goi, iar asta mi-a dat o senzație foarte proaspătă. Mi-a trimis un fior pe șira spinării. E bine, mi-am spus. Am continuat să stau rezemat de tocul ușii și să mă gândesc la lucruri diverse. Viața-i bună, mi-am mai spus.


Cei trei magi

Am dat o petrecere într-o noapte, pe care nu o voi uita niciodată… Nico se întorsese din maratonul lui de vizite și fusese de acord să dăm o petrecere cu ocazia asta la vila lui João. Cred că au venit toți tinerii artiști și ciudați și activiști și spirituali din Positano. Peste tot prin casă erau pictori, muzicieni, regizori, actori, graficieni, sculptori, prefăcuți, talentați, fete și băieți de toate vârstele și toate formele. Turnul Babel, ce mama dracului.

-Studio 54 mediteranean la João acasă! Ce? Vineri! Si, malandrino, adu pe cine vrei tu. Cam așa decurgeau convorbirile de mic dozaj la telefoanele noastre în după-amiaza dinaintea petrecerii. 

După vreo trei ore, schimbam scrumierele între ele ca nebunul. Cu ăștia nu era de glumă. Cinci inși la câte o scrumieră, o umpleau în zece minute la loc. Noaptea aceea a fost un lung șir de scrumiere golite și reumplute, rodii sângerii, vin bun și muzică la fel de bună. Îmi amintesc că Nico se întorsese cu tot felul de viniluri scoase noi și abia aștepta să le ascultăm în noaptea aceea. Dar chiar dacă lăsam loc de nou, mereu ne întorceam la ce era vechi. Chestiile alea grele rău. Majoritatea cunoscuților lui João erau strânși în camera lui Nico atunci când a venit o tipă la mine și mi-a spus că Nico este sus și vrea să îmi dedice o piesă, că mă așteaptă toți. Eu eram martor la o poveste de-a lui Gary Sullivan, un prieten din California care ne zicea despre când vindea hărți cu adresele caselor vedetelor din Los Angeles și a avut odată o întâmplare periculoasă: un tip care cumpărase o hartă de la el se întorsese după ceva timp și l-a atacat, că cică adresele sunt incorecte.

-Mi-ai vândut o hartă greșită, omule! îmi zicea el după ce mă trântise pe jos.

-Și tu ce i-ai zis? l-am întrebat eu alert, cu scopul de a termina povestea mai repede.

-Ce dracului să-i spun unui drogat? Dacă l-ai fi văzut cum arăta, stând cu un briceag în mână și bălăngănindu-se în mijlocul trotuarului… i-am spus în cele din urmă să se mai ducă dracului, că harta îl costase doar doi dolari. Și oricum, adresele nu erau greșite. El cu gura lui mi-a dovedit că era drogat ca naiba. Cretinul mi-a spus că a mers la reședința lui Elvis și că a stat în fața casei cu orele doar ca să îl poată vedea o singură dată. Dar după mult timp irosit mi-a zis că nu văzuse decât un grăsan uriaș și portocaliu ieșind pe balcon!

Toți am izbucnit în râs, fără pic de sarcasm. Chiar era o poveste amuzantă. Eu și uitasem de Nico și de ceilalți, iar Mia, fata care venise să mă ia sus, mi-a reamintit cu un cot dat în braț. Ne-am scuzat și am urcat scările împreună, încă auzindu-l pe Gary rostind printre râsete:

-Idiotul dracului, nu ți-a spus nimeni că Elvis s-a îngrășat?! Ăla era Elvis al tău, fir-ai al dracului să fii! Pune briceagul ăla înapoi… 

Camera se afla la etajul unu și era una din cele mai mari. Însă era destul de goală, ocupând-o mobilierul strict necesar (adică patul, un dulap și încă un dulap lung din lemn masiv cu multe sertare), vase făcute din lut, câteva statui (probabil sculptate de el), un frigider mic și niște cutii. Chiar dacă era puțin praf depus pe cutiile alea, înăuntru plutea o atmosferă extrem de aromată, simplă și elegantă. Dacă l-aș fi întrebat pe el ce voiam să spun prin „aromată” ori cum ar explica el însușirea asta, nu știu dacă s-ar fi antrenat în discuție. Poate că nu ar ști cum să-mi răspundă, neavând habar n-am ce înseamnă atmosferă extrem de aromată. Dacă stau să mă gândesc, poate că el consideră atmosfera aceea complet firească, astfel nu o mai crede atât de specială față de unele stări mai inodore. Poate că nici eu nu am folosit termenul cel mai potrivit, dar chiar era o noapte aromată care se revărsa în întreaga încăpere. Chiar dacă aș fi exclus parfumurile variate ale tinerilor, ori mirosul puternic și amețitor de tutun venit de pe balcon, ori al pepenelui tăiat frumos alături de restul fructelor, ce zăceau pe farfuriile din argint de lângă sticlele de vin… tot ar fi fost o noapte aromată. Aerul era dulce și rece. Exact ca vinul amețitor din sticlele verzi: rece și bun. Nico se plimba printre cutiile de pe jos, pline cu lucuri de-ale lui, ce așteptau să fie puse la locul lor. Unele erau așezate strategic una peste alta lângă pereți, iar altele rătăcind chiar și prin mijlocul camerei. Camere pline și camere goale în interiorul altei camera, plină cu camere pline și camere goale.

În cele din urmă, a pus un disc ca să se-nvârtă. Însă o știam cu toții: „Asta nu-i noapte de dormit, frumoșilor”, cum ne-a spus el, cu ochii lui atât de negri și de groși. Groși, da. S-a uitat în ochii fiecăruia și fiecăreia în parte, apoi a coborât acul pe vinilul parcă făcut din carne dintr-un pește sănătos și lucios și negru. Ne-am găsit locuri unde să ne așezăm mai repede. Urma să ascultăm ceva bun. Știam toți că atunci când ne punea Nico muzică, nu numai că ne va plăcea tuturor, dar vor fi urmat niște discuții foarte aprinse în care ne implicam cu toții, ca niște doctori în muzică ce eram. Nu voi înțelege niciodată de unde atâta timp pierdut pentru a deveni doctor în muzică când, cu talent și o sticlă de vin bun, ajungi la aceeași creativitate. Eu m-am așezat pe podea cu încă câțiva inși. Restul ba au rămas în pragul ușii, ba pe pat, iar Nico se sprijinise de dulapul lung care era lipit de perete. Camera adăpostea vreo doișpe inși. În rest, mai erau pe balcon vreo patru băieți și fete care fumau și sporovăiau la aer. Printre ei era și João. Una din fete ținea în poală o carte mare și groasă cu ilustrate mari, cât pagina. Era foarte atractivă. Purta o cămașă colorată din mătase care-i punea în evidență pielea mulatră și sânii frumoși. Stătea turcește lângă ușa din geam a balconului, de aia am putut vedea titlul cărții: Estetica-nu-știu-cum. În cameră începuse să se facă zarvă mare. Fumul de țigară se lipise de tavan, în timp ce picioarele ne rămăseseră doar cu fizicul pe podeaua lucioasă. Picioare încălțate cu ciocate, sandale, pantofi, papuci, strânse de brățări și inele, picioare desculțe, unghii frumoase, unghii mai puțin frumoase, colorate și naturale, lăcuite și mate. Nico a zis ceva mai tare decât murmurile regulate, iar liniștea s-a întins deasupra capetelor pletoase ale fetelor și băieților.

Cam atâta am putut observa în alea cinci secunde de sfârâială a discului, înainte ca muzica să înceapă. Nico a pus acul pe la sfertul discului, asta însemna că știa deja albumul și voia o anumită piesă. Poate că cine știe… voia să ne și povestească ceva mișto. Uneori o făcea, iar noi mâncam și beam liniștiți cu poftă și îi ascultam cuvintele tot cu atâta poftă. Știam piesa. Bill Evans își cânta acordurile vaporate, cu Paul Chambers care i le accentua cu bassul. Flamenco Sketches. Asta era piesa, de pe albumul Kind of Blue al lui Miles Davis. Preferatul meu și al lui Nico. Cea mai mișto experiență avută vreodată, concertul lui Miles Davis. Am fost cu Nico și încă vreo opt persoane. Mamă, câte am făcut pentru concertul ăla…era un an de la scoaterea albumului Bitches Brew. Junglă cosmică, nu alta. După vreo două minute, nimeni nu mai respira, nu se mai auzeau scurgeri de discuții, nici măcar din partea lui João și a celorlalți de pe balcon. Fata mulatră cu Estetica în brațe se oprise din răsfoit paginile și își sprijinea fața pistruiată în palme, ascultându-l pe Coltrane. M-am ridicat încet…l-am luat pe Nico după gât și am ieșit în răcoarea nopții, pe balcon. Ne-am postat lângă João și priveam toți în zare. Eram trei magi frumoși… Se auzea numai Vântul. Atât. Miles cânta, cânta și vântul cu el. Venea Vântul și îi usca lacrimile lui João, care le lăsa să curgă nestingherite. Trăgea din țigară și asculta. Și plângea.

Fotografie Copertă © Luis Romero (1948-)

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Mălina Turtureanu – Poezii

Mălina Turtureanu – Poezii

Claudiu Ioan Maftei – gloriemartinez

Claudiu Ioan Maftei – gloriemartinez

Cristina Crudu – Poeme

Cristina Crudu – Poeme

Irina Francisca Ion – Poeme

Irina Francisca Ion – Poeme