CRONIC & maratonul de monologuri

CRONIC & maratonul de monologuri

În ultimele săptămâni, am avut ocazia de a vedea câteva dintre spectacolele studenților la actorie de la Facultatea de Teatru și Film din Cluj-Napoca. E vorba despre clasa Filip Odangiu & Sinkó Ferenc & Diana Aldea, adică despre studenții din anul III, grupa B, care își încep acum cariera artistică, după mult studiu și multă muncă. În această perioadă, au în desfășurare două proiecte excepționale: spectacolul CRONIC, după „Reunificarea celor două Corei” de Joël Pommerat, ce se va juca din nou pe 19 martie, și un Maraton de one-man și one-woman show-uri, anunțat pe finalul lunii. 

Întâi, despre CRONIC: o serie de scene pe tema iubirii, jucate în doi sau trei. De la bun început, trebuie spus că atât locația (Studioul Harag al Facultății de Teatru, unde actorii și spectatorii se află la câțiva pași distanță), cât și textul (bine scris și bine tradus) contribuie la reușita spectacolului. Relațiile imaginate de Pommerat sunt un amestec perfect echilibrat de dramatism (uneori chiar tragedie) și umor; sunt dialoguri ce nu dau nici măcar pentru o clipă impresia de artificialitate; emoția și tensiunea sunt bine dozate, așa că actorii au avut, într-adevăr, o bază promițătoare pe care să-și construiască jocul. Dincolo de toate acestea, însă, vreau să vorbesc despre tipul de teatru pe care au reușit să îl construiască. CRONIC nu este o producție care să-ți ia ochii – nici costumele, nici decorul, nici scenografia nu sunt menite să ne uimească. Dimpotrivă, s-a apelat la o scenografie minimalistă și la întreruperi brechtiene (anti-imersive și comice) atunci când decorul trebuia schimbat între scene. Așadar, accentul cade mai degrabă pe jocul actoricesc, adică pe modul în care două sau trei persoane reușesc să construiască o întreagă relație și o întreagă poveste de viață în fața noastră, pe scenă, în mai puțin de 15 minute. Or, acesta e marele câștig: fiecare replică rostită de-a lungul celor 90 de minute a fost o țintă nimerită din prima. Dicția, inflexiunile, mimica și gesturile, ritmul, exploziile afective – toate sunt coregrafiate superb, fără excepție. E foarte multă viață în acești actori tineri, la care se citește bucuria de a juca, foarte mult umor, precum și o curiozitate contagioasă în ceea ce privește complexitatea minții umane. Pentru că unul dintre meritele studenților pe care i-am văzut jucând este abilitatea de a ne surprinde atunci când o scenă degenerează din interacțiune mundană în conflict sau chiar în patologie: suntem surprinși pe moment, suntem confuzi și intrigați, însă evoluția fiecărui personaj este, în definitiv, perfect coerentă. Spaima acestei conștientizări – că relațiile cele mai profunde și semnificative atârnă, de fapt, de un fir de păr – ne este indusă din nou și din nou. 

Cât despre Maratonul de monologuri, pot recomanda, deocamdată, doar cele două spectacole la care am asistat: one-woman show-ul Ioanei Pitic și pe cel al Codruței Bonta. Dacă mai sus lăudam jocul în doi sau trei, bazat pe construcția minuțioasă a intimității dintre personaje, aici trebuie menționată energia extraordinară a celor două actrițe, care își țin publicul în transă timp de aproape o oră, fiecare. Tensiunea se construiește, de această dată, între spectator și actor, de unde și doza de disconfort pe care o trăim atunci când ne vedem absorbiți în suferințele și traumele protagonistelor: disconfort absolut necesar și salvator într-o societate ca a noastră, unde emoțiile sunt ultra-mediate și mercantilizate. Totuși, cele două recitaluri sunt cât se poate de diferite. În „My Heresy in Love”, după „The Heresy of Love” de Helen Edmundson (dramaturgia și regia Filip Odangiu), Ioana Pitic joacă rolul sorei Juana Inés de la Cruz, o călugăriță mexicană din secolul al XVII-lea, iar monologul ei este integral în limba engleză (cu supratitrare). Atât discursul, cât și mișcările (gesturi, mimică, schimbarea costumului) sunt delicate, impecabile, controlate, expunând tocmai negocierea constantă dintre pasiune și disciplină, dintre doctrina iubirii creștine și inteligența tranșantă a unei femei erudite. La polul opus, textul Codruței Bonta, „LOVE 33”, este un colaj din texte proprii, fragmente biblice, citate din Shakespeare și Oscar Wilde, îmbinate pentru a spune o poveste modernă despre dragoste, singurătate și alienare. Monologul ei e un tur de forță, o serie de emoții copleșitoare care explodează în ritm alert (durere, duioșie, disperare, entuziasm), este un manifest extrem de inteligent împotriva oricărei forme de cinism. Pe scurt, am văzut în aceste spectacole două forme foarte diferite și eficiente de a cuceri și de a pune pe gânduri un public contemporan, oricât de sceptic și blazat ar fi el. 

Acum, după câțiva ani de pandemie, nu există mod mai bun de a sărbători conexiunea umană și posibilitatea de a fi împreună decât mergând la teatru. Spectacolele viitorilor absolvenți ai FTF sunt o gură de aer proaspăt și o sursă uriașă de speranță, deci închei cu un îndemn: mergeți să-i vedeți, susțineți-le munca.

Fotografie Copertă © Liam McGarry on Unsplash

Maria Chiorean

Articole similare

Cine și cum editează poezie?

Cine și cum editează poezie?

Amalia Mayer – Poeme

Amalia Mayer – Poeme

Iulia Galea – Yorgos Lanthimos’ Kinds of Kindness (and of other things)

Iulia Galea – Yorgos Lanthimos’ Kinds of Kindness (and of other things)

Florin Gherman – Poezii

Florin Gherman – Poezii