
Haosul ca necesitate
Nichita Danilov, Simfonia mută, Editura Polirom, Iași, 2022.
Aflat într-o constantă scufundare în universal, încercând să înțeleagă „mecanismele” din spatele hazardului, Nichita Danilov, prin colecția de nuvele și povestiri publicate sub titlul Simfonia mută la începutul anului 2022, reușește să pătrundă într-o dimensiune a realismului magic ce cuprinde atât contingentul, la prima vedere, banal, cât și inconștientul eliberat în manieră artistică. Dialogul interior propus prin fiecare povestire tinde spre o cercetare a firelor ce guvernează existența, ca apoi acesta să intre într-o dimensiune a magicului ce anunță de fiecare dată prezența unui trickster. Interlocutorii protagonistului par a fi, odată cu fiecare apariție, aparținătorii a două lumi. Fie că vorbim de profesorul Oleg Fortunatov – Așteptare –, de mecanicul Ianus – Demonstrație – ori chiar de Vladimir Vladimirovici Putin – La masa oficială –, personajele secundare devin reprezentanți ori victime ale magicului, proiecții necesare pentru inițierea în hazard a protagonistului. Ba mai mult, înclinația spre imaginarul mitologic ajunge să pătrundă majoritatea povestirilor, fie că este sugerat un demon (etilic) al amiezii, fie că sunt sugerate reconstruiri ale prezicătoarelor din Delfi ori chiar imagini biblice așezate în conflict.
Plasate de fiecare dată într-un cadru recognoscibil, eurile povestirilor ajung învăluite de o dimensiune a fantasticului care, de cele mai multe ori, prinde valențe antice. Încă de la începutul Simfoniei mute, Val Gog, prin pasiunea sa pentru pictat hornuri, trimite mai degrabă la imaginea arhetipală a șamanului, care, într-un fenomen de extază, iese pe horn pentru a cunoaște zeitatea guvernatoare a pădurii. În maniera sa de a picta hornurile, Val Gog cuprinde întreaga artă, întreaga istorie artistică pe care o așază, în cele din urmă, sub semnul damnării, luând totul ca o pedeapsă care, în final, duce la distrugere.
Cu ajutorul acestei parodii a pictorului, protagonistul se cufundă tot mai mult în propriul inconștient polemic. Marea devine spațiu al magicului, iar orice scufundare în valuri devine o reconfigurare a sinelui: „Mă scufundam în adânc, cu ochii larg deschiși, închipuindu-mi trupul ca pe un atom, în jurul căruia se învârteau elementele primordiale. Din mine izvora timpul, desfășurându-se ca un năvod în spațiu, strângând înăuntrul lui clipele ce trec.” Mereu manifestat exterior, dinspre lume asupra eului, și, totuși, de o interioritate profundă, inconștientul este străbătut prin polisenzorialitate. Coborând în istoria doamnei Ignes, ea devine exponent al artei actorului prin fantoma soțului, veșnic interpret al lui Macbeth. Relatările lui Val portretizează cele două fețe ale bătrânilor, Her Larsen fiind un simbol al picturii și al carnalității, iar Otto, un simbol al muzicii. Prin urmare, orice coborâre în trecutul altora devine o provocare a inconștientului, pe care eul principal o consumă în mod magic, fie înotând, lăsând în urma lui linii asemenea unei stele căzătoare, fie înfruntând spectre.
Pe de altă parte, prin cei doi bătrâni se pune problema relației cu moartea, fie ea apocaliptică ori individuală. În timp ce autorul „Simfoniei mute” își anticipează trecerea, mai ales pentru a putea compune mai departe această operă ce aparține ambelor lumi, pentru pictorul Elsei, problema morții vine ca o greutate, sinuciderea fiind „o povară mult mai grea decât orice suferință.” Dualitatea trecutului vine ca o confruntare între o tentație refulată a morții și o viziune asupra eschatologiei ca dimensiune ce completează, împlinește și desăvârșește „Simfonia mută”. Această imagine magică a plenitudinii apare în finalul nuvelei prin Val, pentru a anunța mai degrabă intrarea în viață: „Otto, ridicându-se din hornul său înalt, continua să dirijeze marea. Atunci, brusc, am fost cuprins de revelație și am început să ascult, răsunând din adânc, primele acorduri ale Simfoniei mute.” Acceptând inconștientul, personajele secundare devin, mai degrabă, spectre ale taberei care așteaptă dispariția lui Val, iar, odată cu el, împlinirea eului narator.
Colecționarul de suflete oferă o panoramă asupra dublei naturi a sinelui interior. Colecționarul, alături de actorul Walter, reprezintă actanți cât se poate de realiști în primă fază, cu toate că se dovedesc a fi măști psihologice aflate în conflict. Constanta înclinație spre problema sinuciderii relevă, în acest caz, nu un monolog al sinelui, o meditație abstractă, ci un dialog cât se poate de concret cu spectre proiectate pentru a putea oferi un răspuns. Aruncând o privire în viitor, alăturând sinuciderea apocalipsei și distopiei, sinele se găsește într-un parteneriat amical și, totodată, fantastic, cu Urmuz și Stephen Hawking. Așa cum universul poate fi o asistență a divinului, căruciorul ultratehnologic, un asistent al conștiinței, așa și magicul, iluzoriul, devine partener al inconștientului. Ba mai mult, acesta nu doar că se manifestă la suprafață, prin fantastic, ci se dispersează în realitatea cotidiană, riscând să își piardă consistența.
Dimensiunea psihologică pe care o propune autorul de-a lungul nuvelelor și al povestirilor este plasată aproape de fiecare dată în contextul hazardului. Val, la finalul zilelor de absență, îi relatează eului haosul la care a fost provocat de seducția doamnei Ignes. Jurnalistul mesei oficiale este condus spre haos de puterea manipulării doamnei Alleluieva – reinterpretare a sirenelor. Cu toate acestea, absurdul și hazardul sunt plasate ca provocare psihologică cel mai adânc în Casa mâinilor. Propria casă, spațiul familial, intim, simbol al sinelui stabil, devine spațiu ce permite dezechilibrul psihologic, conducând protagonistul pe un plan fractalic: „mergeam pe un trotuar, care, la fiecare colț al străzii, se bifurca în alte două, ce se încolăceau între ele, alcătuind un joc de benzi întortocheate…” Pe acest fundal, spațiul devine entropic, cuprins sub incertitudine psihologică și destabilizat, ca, în final, să culmineze cu imaginea divinului, reprezentat ca unică soluție într-un univers al haosului: „Îi lustruiam bocancii cu o perie muiată în păcură. Uite, îmi spuse, clătinând încet din cap, aici e Calea Lactee, iar mai jos, calea ferata, iar aici, calea ce duce la Mine…”
În nuvela finală, autorul încheie aducând „omului harnic” o valență totalitară. Apărut ca legislator al lumii, el își supraestimează utopia propusă oamenilor pe care, indirect, îi condamnă la lenevie. Lipsa efortului fizic conduce la absența efortului psihologic, iar orice încercare de a proteja complet omenirea vine ca un eșec. Ceea ce propune omul harnic este o ordine ce nu poate accepta elementul haotic, iar finalul, revolta pe care o înțelege protagonistul, apare pentru a instaura hazardul în existența omului.
Adus la nivel universal, haosul, manifestat, în mare parte, prin fantastic ori magic, cuprinde, întâi de toate, vizibilul, realul, ca apoi să formeze vectori dinamici, pentru a însufleți dimensiunea psihologică. Dacă, majoritar, fantasticul vine ca o formă de reorientare spre centru, pentru a prinde apoi o valoare sacră, în cazul nuvelelor și al povestirilor Simfoniei mute, magicul este reorientat ex-centric, spre realitatea familială, învestind-o cu vitalitatea conștientului.
Fotografie Copertă © THE OASIS OF MIND by Marija Tiurina (https://marijatiurina.myportfolio.com/)