Multă lumină într-un prea-puțin ecologic

Multă lumină într-un prea-puțin ecologic

Ilinca Mănescu, Copiii Ecosistemului, Nemira, București, 2021.

Apărut în 2021, romanul de debut al Ilincăi Mănescu ar mai fi putut sta în cuptor încă o bună perioadă de timp. Fiind categorisit ca „primul roman distopic queer din literatura română” – așa cum îl încadrează Eli Bădică în descrierea de pe una dintre coperțile interioare – narațiunea din Copiii Ecosistemului nu reușește să ducă până la capăt niciuna dintre temele pe care și le propune.

Cu personaje incomplete, acțiuni repezite și un univers prea puțin detaliat pentru a avea substanță, prindem romanul într-o continuă goană spre finish line. Ne aflăm la începutul narațiunii în Pluricelulara 451, o comunitate construită în jurul unuia dintre cei trei arbori seculari rămași în viață, și descoperim imediat că aceeași formă guvernamentală atotputernică (și extrem de clișeică) e ceea ce dirijează societatea din roman. Propunându-și să dezvolte cea mai evidentă direcție distopică, romanul prezintă Ecosistemul ca „un organism autonom”, fiind „singura formă de guvernare incoruptibilă din istoria omenirii”, adică încă o revenire a aceluiași Big Brother orwellian întâlnit mai târziu la Atwood, Ishiguro & co. Totuși, chiar dacă posteritatea e acolo, Mănescu nu reușește să pună la punct suprastructura societății pe care încearcă să o creeze, abandonând sau omițând de-a dreptul să descrie modul în care aceasta funcționează și trecând cu vederea pozițiile morale ce ar putea să survină în narațiune.

Urmărind povestea protagonistei Nora, descoperim o lume în proces de reconstrucție, unde luxilii (personaje umane ce trec printr-o transformare fizică ce le modifică corporalitatea pe de-a întregul, făcându-i să lumineze prin piele) devin subiecții unei propagande menită să pună în mișcare încă o ierarhizare a societății deja fragmentate. Construcția tuturor personajelor e sumară, acestea ajungând să surprindă de la o pagină la alta, având în vedere minimalismul detaliilor pe care autoarea le oferă. Mai mult decât atât, inserțiile șocante despre episoadele de viol sau cruzime împotriva animalelor generează puncte de intensitate care forțează scoaterea la lumină (haha) a empatiei pentru niște personaje implicit neinteresante. Relațiile interpersonale par să aibă doar un rol performativ în progresia acțiunii romanului, fiind incapabile să reitereze caracteristici adiționale semnificative pentru dezvoltarea personajelor. Astfel, singura relație queer din întreg romanul e prea puțin explorată pentru a constitui o temă principală. Fiind bazată în mare parte pe lipsuri și abandon, interacțiunea Nora-Ilora nu permite o reprezentare asumată a importanței pe care aceasta o primește în descrierea devenită aproape subtitlu.

Ceea ce e cu adevărat inovator în construcția romanului e ideea de bază pe care narațiunea se desfășoară: societatea luxililor, un real univers ecologic în care „lumina era singurul limbaj adevărat și dureros pe care îl înțelegeau cu toții”, e creată sub egida unei autoare a cărei cunoaștere despre corpul uman relatează în mod autentic și amănunțit complexitățile transformărilor prin care trec subiecții săi. Cu o mai mare atenție la detaliu și mai mult spațiu la dispoziție, romanul Ilincăi Mănescu ar putea oferi atât timpul, cât și dimensiunea necesară explorării tuturor sensibilităților pe care aceasta și le propune, fără a cădea în plasa ultra-subtilității.

Fotografie Copertă © Tina Sosna (facebook.com/tinasosnaphotography/)

Paul Mihai Paraschiv

Doctorand la Litere. Călare pe valul studiilor despre animale și al postumanioarelor. Când nu consumă literatură, îl găsești bătând la tobe pe ritmuri de Radiohead sau făcând poze analog prin Cluj.

Articole similare

Lacrimile amare ale Petrei von Kant

Lacrimile amare ale Petrei von Kant

Mai sunt aici soluții?

Mai sunt aici soluții?

Să ne petrecem eternitatea fugărindu-ne

Să ne petrecem eternitatea fugărindu-ne

Romanul polițist și violența statului post-1968

Romanul polițist și violența statului post-1968