Belfast, reg. Kenneth Branagh, 2021.
Am fost cu ochii pe Belfast încă de anul trecut, atunci când în jurul lansării a ajuns rapid în topurile Best of 2021 ale criticilor și cinefililor de pe internet. În ciuda acestui hype generat în jurul lansării, filmul a ajuns la noi abia acum, la aproximativ o săptămână înainte de premiile Oscar, pentru care este nominalizat la 7 categorii (inclusiv Best Picture). Acum că l-am văzut și mi-am satisfăcut curiozitatea, pot spune că înțeleg pe deplin de ce acest film aparent simplu a stârnit un asemenea val de apreciere.
După ce deschide cu un montaj de imagini captate cu drona cu Belfastul de azi, plin de culoare și clădiri moderne, filmul ne transportă în timp în anul 1969. Pentru Irlanda de Nord, sfârșitul anilor ‘60 a marcat începutul unei perioade de 30 de ani cunoscută sub numele foarte apt de The Troubles. Filmul îl urmărește pe Buddy (Jude Hill), un băiețel protestant de 9 ani din orașul eponim. Vechiul Belfast pare a fi un loc pașnic ce găzduiește o comunitate unită și veselă. Atmosfera este, însă, spulberată imediat de o bandă violentă de protestanți ce încearcă să alunge catolicii de pe strada lui Buddy, întrerupându-i joaca cu copii din cartier. Introducerea pregătește perfect terenul pentru restul filmului, regizorul înfățișând această perioadă oribilă din istoria țării prin ochii unui copil.
Inocența copilărească a lui Buddy este juxtapusă atât cu tensiunile sociale și religioase, cât și cu problemele din familie. Absența tatălui (Jamie Dornan) din cauza slujbei, datoriile, boala bunicului (Ciaran Hinds) și nevoia de a se muta din Belfast în Anglia pentru a scăpa de pericolul conflictului și precaritatea financiară sunt prezentate cu o autenticitate aparte, fiind experiențe trăite de Kenneth Branagh în propria copilărie. Caracterul autobiografic îi permite regizorului să opună puțin umor evenimentelor dramatice din acea perioadă. În timp ce la televizor se vorbește despre mobilizarea armatei pentru a potoli protestele, Buddy se gândește cum să o cucerească pe cea mai deșteaptă fată din clasă, iar când fură un pachet de detergent dintr-un supermarket vandalizat, merge imediat să se laude mamei (Mommy, we’re looting the supermarket!). Nici protestanții nu scapă fără să fie ironizați, deoarece în urma unui discurs extrem de înflăcărat despre rai și iad, preotul din cartier se calmează imediat când vine vremea donațiilor. Până la urmă, conflictele religioase par complet absurde pentru un copil de 9 ani, prioritățile lui fiind în altă parte.
Cu toate că umorul este esențial filmului, nu se simte niciodată exagerat, scenele dramatice fiind reprezentate cu tot respectul cuvenit. Buddy asistă la certurile părinților despre finanțe, fără să înțeleagă ce se întâmplă. Își vede, confuz, mama (Caitriona Balfe) plângând de fiecare dată când primește scrisori de la direcția pentru taxe. Deși problemele „adulte” sunt prea greu de înțeles pentru tânărul Buddy, acesta înțelege gravitatea deciziei părinților de a se muta din Belfast, deoarece nu vrea să își abandoneze prietenii și, mai ales, bunicii, care joacă un rol foarte important în dezvoltarea lui. Boala la plămâni a bunicului, fost miner (o altă realitate tristă a vremii), duce la punctul culminant al filmului. În astfel de scene umorul este înlocuit cu reverență, o retrospectivă serioasă asupra unor evenimente deosebit de traumatice pentru un copil.
Amintirile sunt cheia în Belfast, fapt scos în evidență chiar și la nivelul tehnic. Filmul este aproape complet alb-negru, iar regizorul pune foarte mult accent pe cadre lungi și statice care dau impresia unor fotografii de epocă în mișcare. Branagh folosește cadraje ieșite din comun în unele scene, multe dialoguri fiind obstrucționate de obiecte sau privite din colțurile încăperilor, tehnici ce scot în evidență faptul că Buddy află „pe furiș” despre problemele familiei. Am observat de câteva ori și folosirea ferestrelor pentru a încadra personaje în decor, contribuind la atmosfera fotografică a filmului.
Există, totuși, culoare care sparge consistența monocromă. Buddy este pasionat de filme, un alt element autobiografic. Există mai multe scene în care merge cu familia la cinema iar, în timp ce ei rămân în alb-negru, filmele sunt difuzate în culori stridente. Chiar și piesa de teatru la care merge cu bunica este color (culorile se reflectă și în ochelarii bunicii, un detaliu plăcut). Aceste experiențe sunt foarte importante pentru tânărul fascinat și niște amintiri deosebite pentru regizor. Putem vedea și cum serialele western pe care le viziona pe ascuns cu fratele său i-au influențat percepția asupra anumitor evenimente. Când tatăl său, tâmplar în Londra, se întoarce acasă în mijlocul unei revolte, este prezentat ca un cowboy intrând într-un orășel din vestul sălbatic. Ba chiar avem parte și de un clasic Mexican standoff între tată și șeful protestanților violenți, pe care refuză să-i ajute.
Kenneth Branagh dedică filmul celor care au rămas, care și-au pierdut viața și care au fost nevoiți să-și părăsească orașul. Belfast este o retrospectivă inocentă asupra unei perioade foarte grele din istoria Irlandei de Nord, realizată cu o autenticitate incredibilă ce provoacă atât râs, cât și o tristețe profundă. Este un film plin de suflet ce oferă o nouă perspectivă asupra perioadelor de conflict, diferențiindu-se de alte filme istorice care sunt, uneori, mult prea pragmatice.
Fotografie Copertă © Belfast (2021) via Catholic Review
Andrei-Teodor Radu
Student la Litere, japoneză-engleză, pasionat de cinematografia japoneză din secolul trecut, arthouse și muzică dubioasă. Urmărește cam tot ce apare nou în cinema și din când în când își dă cu părerea în scris.
Cel mai recent număr:
