Mihai Duțescu, Bureți de fag, Trei, București, 2021.
O urmă din discursul-șablon al intelectualilor anticomuniști din anii ’90 este vizibilă și în cronica pe care Marius Chivu a scris-o despre cel de-al doilea roman al lui Mihai Duțescu, Bureți de fag. Criticul de la Dilema veche deplânge faptul că avem de a face cu „povestea comună, comodă și convenabilă a unei familii fără însușiri de-a lungul a două decenii provocatoare din istoria recentă, ignorînd contextul socio-politic”. Poate ce i-ar fi zgândărit mai tare coarda sensibilă lui Chivu ar fi fost un roman plin de intrigi politice întortocheate, unde o familie exemplară, cu indivizi intelectuali și incoruptibili, unul mai dizident decât altul, devine victima unei Securități ce-și arată, în sfârșit, fața hâdă și ascunsă. Eventual, să mai existe și un scurt pasaj oniric despre rezistența din munți. Din păcate, o astfel de hollywoodizare a formulei din romanul obsedantului deceniu ne-ar fi blocat în aceleași clișee discursive.
De fapt, romanul lui Duțescu aduce ceva nou. El prezintă un aspect inconfortabil, poate, pentru unii — acela că mobilitatea socială putea fi foarte accesibilă pentru omul obișnuit din comunism. Ce se întâmplă în Bureți de fag reprezintă o exemplificare „la firul ierbii” a acestui fapt. Tânărul Radu (Ducu), născut într-un sat din Teleorman la începutul anilor ’50, ajunge să studieze Ingineria la facultatea din București. Se căsătorește cu Angela, o viitoare asistentă provenită din zona rurală a sudului României, și încep să își clădească o viață în Capitala anilor ’70 alături de fiul lor, Vlad. Observăm un stil de viață comod, „privatizat”, care tinde mai degrabă spre un ideal burghez-comunist, pe care soții îl obțin fără mari lupte ideologice, având tangențe minime și evazive cu sistemul. Să spunem că au „plecat capul” în fața regimului ar fi reducționist. În plus, comunismul nu este singurul vector istoric al cărții — ultima parte a prozei prezintă deja evenimente dintr-o perioadă postrevoluționară ceva mai periculoasă și mai precară. În acest sens, putem compara „excursiile” comerciale de dinainte și de după Revoluție: plecarea în URSS a familiei lui Radu este bruiată de episodul confiscării bijuteriilor Angelei de către Securitate, însă călătoriile în Turcia cu marfă de după ’89 ale lui Radu sunt umilitoare din mai multe puncte de vedere — inclusiv sexual, pentru femei. Trebuie spus că astfel de relatări documentare (inserate adesea de Duțescu în narațiune) sunt pe cât de fascinante în unele momente, pe atât de tulburătoare în altele.
În privința formei, romanul dezvoltă formula realistă tipică ultimului deceniu, doar ca dezbărată de sobrietatea lui Coșa sau acuitatea lui Bocai: de fapt, există o notă mai degrabă cald-melancolică prin care este reliefat portretul afectiv al personajelor. Empatia naratorului din Bureți de fag este punctul de greutate al prozei. Ea poate că ne surprinde, fiindcă e îndreptată către cei pe care i-am ignorat în mai toate disputele noastre de idei.
Fotografie Copertă © Liam Briese on Unsplash
Mihnea Bâlici
Student la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. Scrie poezie și a fost publicat în câteva reviste și antologii (Poesis international, Subcapitol, Scena9, Familia, Conta etc.). Publică cronică literară și în Observator cultural și Vatra.
Cel mai recent număr:
