Ușor cu pianul pe scări

Cezar Popa26 martie 2022

Aldous Harding, Warm Chris, 4AD, 2022.

Nu de puțini ani, latura pop a scenei alternative e parazitată de către acoliți care și-au irosit nubilitatea citind Legendele Olimpului prea din scurt, psihanalizându-l pe Sisif cot la cot cu Camus, născuți cu creionul în mână și cu Hamilton în fundal. Vorbesc aici de liceeni precoce care deslușesc tablouri renascentiste în orice poză de grup; care învață neologisme și prefixoide încă dinaintea cratimelor; care văd în Florence Welch o nimfă prerafaelită și în Hozier sânge din sângele druizilor; care își resimt fatal emoțiile și își percep diferențele drept indici ai unui calofilism câștigat pe brânci. Sunt și eu trecut prin aceste fasoane (oarecum organice) ale vârstei, deci îmi permit să fac o recomandare de bine: concertul lui Aldous Harding la Tiny Desk.

Traseul neozeelandezei din ultimul deceniu constituie ce aș numi devenirea spre o artă proteică. Amintesc aici negativele folk sterpe și scriitura gotică a debutului eponim, însetat după transcendență, candid și neafectat („I will arrive at death’s border / Take back the cover God has torn from me”); albumul Party, o invitație gravă la dramatism și la mitologizarea instanței poetice („I broke my neck / Dancing to the edge of the world, babe”); și Designer, proiect în care esențială e intuirea codului pur-abstract la confluența individualităților multiple („Whatever was your angle / With that visionary shimmer? / A strange thing to roll out a spell / À la mode”). De fapt, personajele lui Hannah Sian Topp sunt asumate, mizând jucăuș pe un ermetism nesfârșit, baroc, în stilul fractalilor geometrici. Manevrându-și măștile la limita manipulării, artista lasă uneori impresia unui performer care se deșiră în miezul actului, victimă a propriei onestități. Alteori, e de un formidable cool impenetrabil. Nimic nu e cusut cu ață albă, dar e de la sine înțeles că reacțiile viscerale sunt premeditate. A.H. e un produs inteligent și irezistibil, un efect scontat pe de-a-ntregul, care revine în forță cu albumul Warm Chris.

Nu m-am înșelat când am spus că iubirea de grandios e byproduct-ul unei vârste. Dacă Welch încă stoarce ultimele picături din mitologia F+TM, e clar că Harding, la fel ca Nico și Newsom, lasă în urmă imaginarul și portul de gorgonă. Warm Chris e mai curând manifestul unei vitalități stranii și primitoare à la Vashti Bunyan. E o explorare a acelor timpi morți care punctează relațiile umane, cât și efortul de a-i înțelege fără alte amăgiri. Artista emană aceeași candoare ca la debut, dar ritmurile ludice marchează o schimbare de registru. E dezarmantă noua seninătate cu care vocea își extinde doleanțele. În Lawn – dorința de a valoriza timpul („Can you imagine me / Just being out and free? / Doors are the way you leave”); în Fever – imperativul atracției („I still stare at you in the dark / Looking for that thrill in the nothing”); în Tick Tock – refuzul scurt al interpretării („Now that you see me / Tick tock”). Iată o nouă punere în scenă a personajului Aldous Harding, care jonglează și la al patrulea album cu iterații impresioniste ale lumii. Warm Chris reprezintă pășirea unui histrion în afara costumului greoi. Aș spune că e proiectul muzical ideal pentru acei tineri plictisiți de ei înșiși.