Fără firimituri în pat

Fără firimituri în pat

Black Country, New Road, Ants From Up There, Ninja Tune, 2022.

Am început anul delectându-mă cu o memă care a ajuns la mine la fel ca toate relele pământului: sub forma unui tweet. În ianuarie, o anume E. Coleman scria că „Wordle is the sourdough starter of Omicron”, o declarație ale cărei referințe sunt deja expirate trei din trei, la care mai curând m-a distrat meta-contribuția unui alt împătimit cronic de glumițe pe internet: „Imagine your 2019 self trying to make sense of this tweet”. Nu e nevoie aici de un arheolog al așa-zisei culturi pop; pandemia ne-a dezlipit de fostele noastre griji, acum prozaice, de atâtea ori încât 2019 a devenit un mindscape fantastic, în același timp „ieri” și „acum, ăă, zece ani?”, din care mai rămân niște firimituri.

Îmi pare că sprințarii sub numele de Black Country, New Road au înțeles cel mai bine ce înseamnă succesul muzical într-un moment (frumos spus) potrivnic. În 2019, la debut, piese precum Athen’s, France (sic) și Sunglasses se înecau într-un vitriol adolescentin in re superficialități pedestre, consumerisme, monopoluri, frustrări sexuale ș.a.m.d., unde versuri ca „She tries to fuck me, I pretend that I’m asleep instead” ori „She steams herself in marble rooms courtesy of Big Pharma” fac materia primă a unei lumi demne de dispreț – însuși titularul black country. Cu ocazia primului LP din 2021, cele două piese revin într-o formă mai domoală, dar cu atât mai experimentală (ca versificație) și cizelată (ca instrumentație). Evoluția la care mă refer continuă în acest an cu Ants From Up There, un album prea coerent să se mai complacă doar în smiorcăieli pasive.

Totodată, nu-l pot descrie drept cuminte, nicidecum optimist. În cel mai bun mod, noul produs BC,NR încă amintește de un autovehicul care, evitând o groapă, virează pe polei și se face praf într-un zid de beton. Este clară restructurarea internă de dinamici din ultimul an. Trembolențele anxioase, care domină în egală măsură predecesorul For the first time și vocea solistului Isaac Wood, cedează teren unui flux captivant de voci și instrumente. Mai mult, melanjul de influențe – undeva între Neutral Milk Hotel și Phoebe Bridgers, Paramore și Kanye West, Modest Mouse și muzică klezmer, math rock și fanfară mortuară – ar fi fost un eșec fără umorul (auto)referențial implicit, ce transmută pentru prima oară asocieri disonante în triumfuri sonore în miniatură. Ants From Up There se dovedește a fi cameleonic și matur; în repetate rânduri, apogeele din cadrul acelorași piese se aseamănă numai prin vibes. Dar în fruntea meritelor rămâne scriitura percutantă, o mythopoeia cu accente de însingurare, rușine, spaimă, comuniune, apartenență – fiecare parte jucând un rol aproape cosmologic și rezonând cu experiențele societății din ultimii ani. Mă rezum la a trimite către interogația din Snow Globes, care răsună (tematic, sonor) până în cotloanele albumului, în paralel cu răcnetele lui Wood: „Your friend, the one that you loved / Did you keep him on your side?”. De fapt, odată cu maturarea perspectivei, nu se risipește nimic din „tăișul” pe care Black Country, New Road îl aveau la început de drum. La fel ca Wordle sau Omicron, nu doar că formula mi-ar fi displăcut în 2019, dar n-ar fi putut exista decât aici și acum.

Fotografie copertă © Tyler Hyde

Cezar Popa

Termină norvegiană și studii irlandeze; nu le știe pe niciunelea.

Articole similare

Lacrimile amare ale Petrei von Kant

Lacrimile amare ale Petrei von Kant

Să ne petrecem eternitatea fugărindu-ne

Să ne petrecem eternitatea fugărindu-ne

Războiul (încă) nu are chip de femeie

Războiul (încă) nu are chip de femeie

La dans macabru

La dans macabru