Nopțile Scurt-metrajului Studențesc au fost un eveniment right up my alley – două zile de workshopuri și ecranizări menite să scoată în evidență tânărul talent românesc, printre care mulți studenți și absolvenți ai Facultății de Teatru și Film UBB. Seara de sâmbătă la Cinema Victoria a fost highlight-ul festivalului, un maraton de 11 scurtmetraje deosebit de diverse, de la horror și comedie până la minidocumentar și arthouse absurd (dar extrem de entertaining). Mi-ar plăcea să scriu despre toate, dar mă voi rezuma la a recomanda câteva dintre preferatele mele.
Obscur (reg. Ervin Szabo)
Obscur a fost primul scurtmetraj horror al serii, optând pentru fațeta supranaturală a genului. Un tânăr descoperă o rolă veche de film în colecția bunicului său, fost jurnalist ce investigase în tinerețe cazul unui copil dispărut. Când developează fotografiile în camera obscură, bariera dintre realitatea sigură și ceva sinistru este distrusă. Horrorul bun se bazează pe atmosferă, iar Ervin Szabo construiește o tensiune palpabilă prin cadre claustrofobe, jocuri excelente de lumină și o coloană sonoră originală ce conferă o notă înfiorătoare fiecărui moment. Singurul lucru care m-a deranjat (și este, recunosc, un nitpick) este scurta porțiune de voice-over din incipit în care protagonistul explică cine a fost bunicul lui și cu ce se ocupa, deși sunt informații deductibile din scena imediat următoare. În fine, restul scurtmetrajului este dominat de liniște și muzică subtilă, protagonistul neavând replici, spre beneficiul atmosferei misterioase ce te face să te întrebi „mai exact, ce oroare a descoperit în pădure bunicul cu zeci de ani în urmă?”.
Când și Oamenii sunt Crabi (reg. Anca Șișu)
Seara nu putea fi completă fără o dramă emoționantă, Când și Oamenii sunt Crabi fiind un scurtmetraj la fel de poetic pe cât sugerează titlul. Anca Șișu combină înregistrări vechi din arhiva personală, însoțite de comentarii despre diverse aspecte ale vieții, cu o situație fictivă („Personajele astea nu există, sunt doar plăsmuiri ale imaginației mele”) menită să exemplifice subiectele discutate. Irina este o tânără studentă ce simte că nu își are locul. Petrece Paștele acasă la o colegă, Eliza, pentru a scăpa de presiunile propriei familii (în special ale tatălui alcoolic). Masa de Paște este oportunitatea perfectă pentru a ironiza unele tipologii umane, scoțând în evidență ipocrizia și lipsa de social awareness de care dau dovadă invitații, fapt ce creează un mediu copleșitor și ostil pentru tânără. Oamenii sunt ca și crabii-eremiți (care doar „se prefac că sunt crabi”), mereu în căutarea unei noi cochilii care să li se potrivească mai bine. Din fericire, Irina o are pe Eliza, finalul fiind, totuși, unul optimist – poate ne putem găsi locul cu ajutorul altora. Scurtmetrajul iese în evidență și din punct de vedere tehnic, dând impresia de film high budget, cu dialoguri perfect inteligibile (nu a fost cazul la toate), cadraj și montaj excelent, intervențiile nonfictive fiind inserate în așa fel încât să nu strice pacing-ul acțiunii din planul Irinei. De-a dreptul lăudabil pentru un short de 20 de minute.
Dragă Bobo (reg. Alexandru Nagy)
Edgar Wright este unul dintre regizorii mei preferați, caracterizat mai ales de stilul aparte din cele trei comedii ale sale, Shaun of the Dead, Hot Fuzz și The World’s End. Așadar, vă puteți imagina entuziasmul meu când am realizat că Dragă Bobo este de-a dreptul un omagiu către sus-menționatul Cornetto Trilogy. Scurtmetrajul nu are o poveste foarte amplă și nici un mesaj foarte profund, ci este mai degrabă o colecție de skit-uri legate printr-un fir narativ în 3 acte, cu cel de-al treilea având un plot twist neobișnuit de dramatic pentru o comedie. Lucrul care iese în evidență cel mai mult la Dragă Bobo este montajul excelent folosit pentru a crea comedic timing. Secvențele sunt decupate de multe cut-uri rapide, punchline-ul fiecărei glume lovind pe nepregătite. Scurtmetrajul are și o oarecare absurditate hilară – una dintre scenele mele preferate este cea în care cei patru prieteni merg împreună la bar (care este, de fapt, restaurantul unui hotel gol și întunecat) și beau bere (inclusiv șoferul) din pahare de vin, un lucru pe care nimeni nu îl menționează și e tratat drept complet normal. Dragă Bobo a reușit să mă facă nostalgic pentru sketch-urile de pe YouTube la care mă uitam acum vreo 10 ani, realizate de grupuri de prieteni cu surprinzător de mult talent pentru comedie și o abilitate tehnică comparabilă cu producțiile de buget mult mai mare.
The Light that Memory Lends to Things (reg. Ana Vîjdea)
Recunosc că inițial nu am fost foarte impresionat de acest scurtmetraj, dar am realizat a doua zi că nu îmi iese din minte, ca și cum încă aș fi fost învăluit de atmosfera cozy a minidoc-ului. Mi se pare că exact acesta este și scopul urmărit. Documentarul ne pune în perspectiva unui observator pasiv pe Trans-Asia Express, o călătorie lungă între Turcia și Iran ce ne poartă pe două trenuri de noapte și un feribot plin de oameni diverși, fiecare cu propria poveste de viață. Partea cea mai interesantă este faptul că regizoarea nu înțelege niciuna dintre limbile vorbite pe Express, dialogurile dintre călători fiind traduse ulterior, după întoarcerea ei în țară. Astfel, The Light that Memory Lends to Things este un travelogue autentic, ce preia ca atare bucățele din zilele petrecute pe drum, nealterate de intervenții străine sau staging menit să creeze artificial momente șocante. Scurtmetrajul impresionează, în schimb, prin simplitatea lui – totul este organic, surprins de camera Anei Vîjdea, ce ne prezintă o sumedenie de cadre statice care se aseamănă unor fotografii vii: plecarea feribotului din port pe timp de noapte, răsăritul soarelui de pe punte, oameni ce se plimbă pe holuri, mișcarea lentă a telefonului de pe perete în ritm cu turbulențele trenului și petrecerea nocturnă a călătorilor. The Light that Memory Lends to Things este un slow burn sublim care urmărește să impresioneze pe termen lung, nu să șocheze imediat. Din fericire, pentru cei care sunt interesați să-l vadă, este disponibil pe YouTube aici.
Patul lui Procust (reg. Andrian Împărățel)
Marele câștigător al festivalului a fost și cel mai disturbing, un comentariu social șocant și mizerabil până în măduva oaselor în cel mai bun sens al cuvântului. Patul lui Procust scoate în evidență realitatea tristă a dependenței de droguri care duce la autodistrugerea tineretului, un fel de Trainspotting condensat, dar cu un impact la fel de mare. Dan fuge de acasă și ajunge să stea peste noapte la Ștefan, care trăiește într-o cameră micuță și îmbâcsită, plină de gunoi și mizerie. Stilul de viață al lui Ștefan este realmente oribil, iar Dan (și publicul, prin el) este în permanență speriat de ce se întâmplă. Tânărul este totuși determinat să rămână chiar și atunci când la culcare situația devine din ce în ce mai inconfortabilă, pentru că Ștefan este „contactul” prin care face rost de droguri. Experiența absurdă (care uneori e amuzantă prin cât e de ridicolă) devine rapid foarte serioasă când Ștefan începe să-i facă avansuri sexuale tânărului. Astfel, patul lui Ștefan devine un pat al lui Procust și la propriu, și la figurat. Scurtmetrajul lui Andrian Împărățel este incredibil de îndrăzneț și lipsit de filtru, transmițând cu încredere ce își propune. Evident, cei ce se simt dezgustați de acest tip de artă șocantă au critici aprige de adus short-ului. După părerea mea, faptul că există oameni destul de deranjați de el pentru a spune asta în public dovedește că Patul lui Procust a avut efectul dorit, motiv pentru care a și câștigat marele premiu. Dacă doriți să experimentați personal acest dezgust, puteți urmări scurtmetrajul pe YouTube.
Imagine copertă © Nopțile Scurt-metrajului Studențesc, facebook.com/NSS.UBB/
Andrei-Teodor Radu
Student la Litere, japoneză-engleză, pasionat de cinematografia japoneză din secolul trecut, arthouse și muzică dubioasă. Urmărește cam tot ce apare nou în cinema și din când în când își dă cu părerea în scris.
