Tentația escapadelor virtuale

Denisa Bolba15 aprilie 2022

Elena Boldor, Traxx, OMG Publishing House, Alba Iulia, 2021

Volumul-debut al Elenei Boldor imprimă o nouă perspectivă poeziei tinere, în încercarea de o contura o impresie de alt-lit și în literatura română actuală. „Traxx”, fie că se referă la familia de locomotive, fie că trimite cu gândul la computer games, la stații radio sau la filme omonime, este un cuvânt abstract, valid sau nu pentru mesajul volumului, însă care conține o aluzie stridentă la sfera tehnologică. Ceea ce susține această conexiune este estetica împrumutată de pe Twitter și SMS, foldere create pe desktop și reprezentarea tipice unui device conectat la social media. Deși însoțită în permanență de această grafică a interfețelor online, poezia refuză să renunțe la confesiunea propriei sensibilități, fapt care va modela pe alocuri reacții afective, ca suport de „ultimă organicitate” rămasă noii entități virtuale: internet persona. Problematica renunțării la identitate și investigarea raportului realitate – ficțiune apare drept consecință a dorinței de a explora lumea hipnotică a rețelelor sociale.

Din punct de vedere compozițional, volumul de poezie este organizat in crescendo, asemănător unor etape care își intensifică substratul deziluzionant: „1. PRACTICE EXISTENCE ON THE INTERNET UNTIL YOUR INTERNET PERSONA GETS CANCELLED”, „2. GETTING USED TO THE LONELIEST SOUNDS” și „3. ISNT IT FUNNY”. Ceea ce este frapant în demersul literar al poeziilor din Traxx este mișcarea antilabirintică, nevoia de ieșire din complicațiile rețelare și reîntoarcerea la vid prin conștientizarea virtualității oricărei conexiuni. Tonurile sarcastice și credule, sumbre și colorate, par să coexiste contrastant atât în poezii, cât și în estetica postărilor alăturate. Adoptarea unei ipostaze în mediul virtual este însoțită de o stridentă autodeconstrucție, de o reducere drastică a sinelui, concomitent cu falsa maximizare a acestuia.

De aici survine și tentația escapadei în lumea virtuală, în ecranul în care realitatea se deformează și în care se simte „cea mai frumoasă” (traxx). Ecranul primește astfel, pe lângă cea socială, și o funcție estetică, dedublată de postările care însoțesc vizual cartea. Totuși această mutație și artificializare a realității va trebui plătită cu „părți neașteptate ale corpului: plămâni, tălpi, limbă” (traxx). Recompensa este senzația de vitalitate: „poți să simți viața acum?”, care va implica, însă, și efemeritatea iminentă: „I WILL DIE THE SAME DAY”.

Volumul Elenei Boldor are un caracter confesiv croit cu naturalețe, căruia nu-i lipsește amprenta lucidității, însă, începând din nevoie, sfârșește uneori în superfluu: „dacă una din glume nu-mi iese/le spun că-i un poem” (glumele proaste sunt mult mai reale decât mine). În Traxx, poezia renunță la bagaje erudite, e mai ușoară și seamănă cu un autodenunț, nu se ia în serios și păstrează ceva din natura unei escapade.

Totuși, textul primește gradual o dimensiune deziluzionantă, după maniera unui heartbreak aesthetic care spulberă vraja formelor noi de existență, întrucât singurătatea persistă chiar și în mijlocul mulțimii. Deși în PETRECEREA DE ASEARĂ A FOST OK societatea entuaziastă a fost „minunată” și vivace, ceea ce se potențează nu e legătura umană, ci deconectarea de rațiune. În ciuda oricărei atmosfere sociale, miezul simulacrului pare a fi mereu demitizat. În ritmul acestui poem, vor urma altele care prezintă „revoluțiile de mâine” precum „cele de ieri”, conflictul „ceea ce vrei nu înseamnă ceea ce trebuie”, ludicul inexistenței („havent been alive since fake shot”) și alte consecințe ale autovirtualizării.

Din nevoia și tentația escapismului, atât de promițător la început, nu rămâne decât senzația de capturare: „pedeapsa ta este să fii tu” (raver stay wif me), unde sentința este cu atât mai grea cu cât accesul la viața celorlalți pare a fi imposibilă: „mă gândesc cum fiecare om are viața lui/ și e trist că n-o să ajung să fac parte din ea” (dragă PARIS HILTON). Acceptarea eșecului pare să încheie un lung drum de virtualizări.

Totuși, ca o contrariere a demersului de până acum, cazul poeziei vreau să le cânt la pian elefanților este cu atât mai interesant, cu cât deraiază de la direcția generală a volumului. Atenția se focusează pe condiția de refugiat într-o lume apocaliptică, unde diferențele culturale devin motiv de neînțelegere, de amuțire și de incendiu. Cu acest poem ajungem la concluzia că Traxx își permite capriciul eterogenității, alternându-și ipostazele și metodele lirice după o miză a arbitrarității, ce se ferește de reducerea la o direcție.

În ultima parte, ironia atinge cote maxime, până la acceptarea stării de permanentă autonegare și a neputinței de a ascunde realitatea în spatele artificializării. Chiar dacă loopul internetului, postărilor, personas, commenturilor, revoluțiilor, revelațiilor, lacrimilor, erorilor 404, baloanelor &&& etc., cu toată experiența pătrunderii la infinit în lanțul virtualităților subiective, nu dă semne de epuizare, speranța în sfârșitul unui prezent-continuu postapocaliptic rămâne o soluție agreabilă. În fine, de la dorința de conectare și până la pierderea sinelui într-o lume care nu valorifică decât iluzia unei astfel de entități, Traxx exprimă consecințele cedării tentației așa-ziselor „escapade” virtuale care nu numai că nu pot să anihileze realitățile triste, dar cărora nu li se oferă nici posibilitatea interconectării umane. Profund personal, volumul Elenei Boldor ne lasă cu un gust acid-lucid, suficient de creativ să ne stimuleze la reflecție și îndeajuns de detașat pentru a crea o imagine in-depth a ceea ce înseamnă „să fii” o entitate virtualizată.