La dans macabru

La dans macabru

Florence + The Machine, Dance Fever, Polydor, 2022.

N-are rost să reproduc ce anticipam că voi scrie despre noul proiect F+TM când i-am aflat creditele. Mă vedeam situându-l în colțul umed-stătut al ultimelor producții Jack Antonoff, omul care adună pop girlies ca pe timbre și contribuie la albume amorfe (Chemtrails Over the Country Club), bizare (Daddy’s Home) sau rizibile (Solar Power). În cel mai bun caz, ar fi ieșit un nou LP Bleachers sub alt nume; dar artista britanică joacă după alte reguli și acum, la 15 ani de activitate și doi de pandemie.

Pe care o menționez fiindcă a ocazionat o nouă cădere în vechi metehne pentru Florence Welch. După promisiunile deloc mărețe ale predecesorului High as Hope, unde primează dorința de împăcare cu bucuriile mici și multe, departe de tragi-hedonism („There will be no grand choirs to sing / No chorus could come in / About two people sitting doing nothing”), Dance Fever zguduie din nou ferestrele cu orchestră și rock, mormăieli sinistre, pumni în pereți, nervi, trâmbițe profetice, mitologii și erezii, ascunzișuri, vrăjitorie ș.a.m.d. Revenim, tematic și acustic, în spațiul comun dintre Ceremonials și HBHBHB, cu bune și cu rele.

Ce-a învățat Florence în deceniul în care s-a lăudat că „she’s done with her graceless heart”? Pe de o parte, nimic. Ciclul disecție-vindecare-disecție continuă cu un album conceptual inspirat de criza coreomaniei – autodistrugere semivoluntară –, însușită mai curând ca măsură de epuizare („Sometimes I wonder if I should be medicated / If I would feel better just lightly sedated”) decât ca exercițiu de purificare („All the things that I ran from / I now bring as close to me as I can … / My montage of lost things / My shiny trinkets of grief”). Pe de altă parte, apar aici două calități care i-au lipsit fascinației prăpăstioase în trecut: autoironia și asumarea oarecum pe bâjbâite a unei tării. Dacă primul pilon e asigurat de Choreomania („I am freaking out in the middle of the street … / But I am committed now to the feeling”), al doilea le revine unor piese ca Girls Against God („And I know I may not look like much / Just another screaming speck of dust / But, oh God, you’re gonna get it / You’ll be sorry that you messed with us”) și Heaven is Here („More catholic taste than the Devil / All gilded and golden, yes, I’m your girl / Hell, if it glitters, I’m going”). E clară conștiința cusurului de neclintit; e și mai clar potențialul său de a fi estetizat.

Mă bucură interpretarea esenței F+TM în cheia recuperării sinelui cu colții la vedere, aspect vizibil și în influențele alese. Nu-i un lucru rău că albumul ar putea fi fondul muzical pentru un bender alături de Nick Cave, Iggy Pop, Matt Berninger și Dua Lipa, atâta vreme cât se recită din Homer între shoturi. Dance Fever propune un melanj aproape fermecător de stiluri și referințe, iar lui Florence Welch i-au reușit mereu experimentele, de la spoken word la remixuri de club. Altfel spus, de sunat, sună bine. Iată că îți poți împăca grupurile de prieteni cu gusturi diferite.

Fotografie copertă © Gareth Brookes

Cezar Popa

Termină norvegiană și studii irlandeze; nu le știe pe niciunelea.

Articole similare

Lacrimile amare ale Petrei von Kant

Lacrimile amare ale Petrei von Kant

Să ne petrecem eternitatea fugărindu-ne

Să ne petrecem eternitatea fugărindu-ne

Războiul (încă) nu are chip de femeie

Războiul (încă) nu are chip de femeie

Portretul desfigurat al Estului

Portretul desfigurat al Estului