(Fragment din cartea Păduchii au viață ușoară a lui Gabriel Mager de pe Facebook.)

Secvența 1.

Un bar frecventat de elita culturală. Se servesc băuturi cu nume de poeți greci antici, iar mâncărurile sunt denumite după concepte filosofice. Postere de revoluționari marxiști și slogane precum JOS PATRIARHATUL împânzesc pereții. Un grup de scriitori șușotesc și se uită nervoși spre o femeie (Rei, 25 de ani, studentă la Film) care stă la o masă și citește o carte. Scriitorii îl îndeamnă pe unul din ei, vizibil mai enervat, cu ochii bulbucați, să abordeze femeia. Scriitorul (Lorin Fiaru, 43 de ani, poet cunoscut cu simpatii de stânga, progresiste, și profesor la Litere) se apropie tacticos de masă.

Lorin Fiaru (dregându-și vocea, vorbind afectat): Doamnă sau domnișoară, v-ați așezat la masa scriitorilor.

Rei (fără să ridice ochii din carte): Masa scriitorilor? E o masă la care se scrie?

Lorin Fiaru (enervat): Doamnă sau domnișoară, nu sunteți prima doamnă sau domnișoară care s-a așezat la masa scriitorilor. Prietenii mei (arată spre ceilalți scriitori) și cu mine am mai pățit ca locul la masa scriitorilor să ne fie uzurpat. Ce nu se înțelege? Vă rog frumos să vă ridicați.

Rei (ignorându-l, vorbind ca pentru sine): Într-un fel, orice masă poate fi a scriitorilor, dacă scriitorii se așază la ea. Iar dacă inginerii se așază la o masă, spunem că s-au așezat la masa inginerilor. Și așa mai departe. (ridică ochii din carte și privește visătoare spre un colț al barului, unde un bărbat se ceartă cu două femei, aproape de intrarea la WC) Prin urmare, dacă eu mă așez la o masă pentru a citi o carte, masa (bate în tăblia mesei) devine masa cititoarei. 

Rei continuă să citească. Lorin Fiaru se întoarce la grupul de scriitori, gesticulând nervos. Încearcă să se calmeze. Bea câteva pahare de Pindar și revine la masa scriitorilor(?), încurajat de ceilalți scriitori.

Lorin Fiaru (beat): Doamnă sau domnișoară… (uită pentru câteva momente ce vrea să spună) doamnă sau domnișoară, eu sunt scriitor!

Rei (cu privirea în carte): Sunteți scriitor și vreți să vă așezați la masa scriitorilor? Dar (se uită pentru prima dată în ochii lui Lorin Fiaru) aceasta (face un cerc mare cu mâinile deasupra mesei) e masa cititoarei.

Rei are degetul arătător îndreptat spre ea. 

Lorin Fiaru(calm): Doamnă sau domnișoară, tu știi cine sunt eu?

Rei (zâmbind): Un scriitor?

Lorin Fiaru (scoate o carte din buzunar și o trântește pe masă): Așa mă numesc. Citiți acolo ce scrie. Sigur ați auzit de mine.

Rei (citind): Editura Polirom? Domnul Polirom? (râde) Încântată de cunoștință, domnule Polirom. Eu sunt Rei.

Lorin Fiaru (exasperat):Nu, nu, nu sunteți Rei, nu sunteți nicicum, nici doamnă, nici domnișoară. (dă să plece, dar se răzgândește). V-aș zice ce sunteți, dar eu sunt un domn!

Secvența 2.

Lorin Fiaru se întoarce clătinându-se la grupul de scriitori. Toți stau în picioare. De la WC iese bărbatul care s-a certat cu cele două femei. În același timp, Rei se ridică de la masa cititoarei și părăsește barul. Grupul de scriitori ocupă masa, care e acum masa scriitorilor. Li se alătură bărbatul de la WC. Se numește Dumitru “Dumitraș” Petrovici, are 30 de ani și este poet, prieten cu Lorin Fiaru.

Lorin Fiaru (către Dumitraș): Să vezi pățanie. O femeie s-a așezat la masa noastră și când am rugat-o frumos să plece n-a vrut. A trebuit să așteptăm în picioare să plece. Și nu e prima data când ni se întâmplă asta (ceilalți dau din cap approbator, Dumitraș e încruntat). Și e întotdeauna o femeie… Dacă vor autografe, să ni le ceară și gata, nu să se așeze la masa noastră și noi să stăm în picioare! Să le dăm autografe stând în picioare? (se uită la scriitori, așteptând un răspuns) 

Scriitor #1 (râzând cu lacrimi): Lorine, eu le dau autografe numai dacă-mi dau numărul lor de telefon!

Scriitorii izbucnesc în râs. Dumitraș nu răspunde, are o privire absentă.

Scriitor #2 (către Dumitraș): A pângărit cu fundul scaunele scriitorilor. (râde) Vezi, Dumitraș, că te-ai așezat pe locul ei. Tot anul numai texte proaste o să scrii. 

Din nou, râsete. Dumitraș nu-i bagă în seamă. 

Lorin Fiaru (pocnind din degete spre Dumitraș): Ce-ai pățit? Te-ai întâlnit cu vreun critic literar la veceu? 

Dumitraș (luându-și capul în mâini): Băi, să-mi bag pula, nu mai pot cu feministele astea. Nici să mă cac nu mai pot de ele. Când să intru în budă am dat nas în nas cu două feministe. Precaut, am făcut trei pași în spate, să nu fiu acuzat de hărțuire sexuală, știți cum sunt feministele astea (toți dau aprobator din cap) și le-am rugat să-mi dea un pic timp să chibzuiesc la această situație nemaipomenită. 

Lorin Fiaru (neironic): Asta da situație nemaipomenită.

Dumitraș: Am convenit că aveau mai multă nevoie de budă decât mine, pentru că, pula mea, femei. Și le-am făcut loc să intre primele. Atât mi-a trebuit. A urmat o tiradă tipic feministă despre cum le-am jignit în umanitate netratându-le egalicește. 

Lorin Fiaru (serios): Dumitraș, scuză-mă că te opresc, dar eu cred că trăim într-o societate misogină. Da, chiar cred asta, de ce vă mirați așa? (scriitorii se foiesc în scaune) Ca om cu simpatii de stânga, progresiste, cred că patriarhatul există, deci sunt pentru egalitate, dar cu toții știm că feministele vor să schimbe femeia, vor s-o facă nu egala bărbatului, ci și mai egala bărbatului. Și știm cu toții unde duce asta.

Toți scriitorii dau aprobator din cap.

Dumitraș: Lorine, tu ești un idealist. Dar să vă spun ce s-a întâmplat mai departe. Împăciuitor, i-am zis uneia din ele, care părea un pic mai nemăritată decât cealaltă și avea niște scântei în privire, gata să-mi mistuiască free speechul cu ele, i-am zis mă confundați, domniță, nu sunt misogin, am avut sute de colege care pot depune mărturie că le-am tratat egalicește când au trebuit să meargă la budă. 

Scriitor #3: Eu le-aș fi zis că, dacă au nevoie de mine, o să mă găsească așteptând în fața ușii, dispus să dau o mână de ajutor!

(Râsete)

Dumitraș: Mă rog, a urmat o altă tiradă tipic feministă despre cât sunt de misogin și porc și pe urmă am fost redus la aparatul reproducător masculin. Dacă faci femeia pizdă, se supără. Ea dacă te face pulă, e ok, pentru că feminism. Sunt poet, în pula mea. Dar feministele nu văd poezia de aparatul meu reproducător, ceea ce este flatant, dintr-un anumit punct de vedere, dar și trist.

Lorin Fiaru (cu regret, golind încă un pahar de Pindar): Așa sunt femeile, băieți, nu toate femeile, dar când sunt, așa sunt… 

Se lasă o tăcere. Scriitorii cad pe gânduri.

Secvența 3.

La o masă alăturată, doi tineri ascultă discuția scriitorilor. Velia, 22 de ani, studentă la Arte, poartă o căciulă roz de pluș, cu urechi lungi de iepure. Desenează într-un caiet animale antropomorfice în ipostaze homoerotice. Lucrează la un webcomic. Lângă ea, Gabriel, anxios. Are 27 de ani și e student la Litere, fără să aibă intenția de a termina facultatea. 

Gabriel (mijindu-și ochii spre desenul Veliei): Cam problematic…

Velia: Ce anume?

Gabriel: Acest furry (arată cu degetul pe desen), vulpoiul ăsta cu pectorali mari și, uhm, sfârcuri sub formă de penisuri erecte… (face o pauză) seamănă la față cu (se uită în jur și pe urmă se apropie de Velia, șoptind) Lorin Fiaru.

Velia (serioasă): Pentru că e Lorin Fiaru. Sau mai degrabă (zâmbește) Lorin Furry. Și Lorin Furry e în relație cu Dumitrash Furry. Deci, fii atent, plot-ul la noul meu webcomic – prolog: (vorbește rapid, cu entuziasm) lui Dumitrash, poet mascul, îi place să facă sex lângă pubele, e un fel de kink, apartamentul lui e plin de pubele pline cu gunoi, și îl masturbează pe Lorin, alt poet mascul, tralala îl masturbează, îi ia la trântă sfârcurile, ca să-l elibereze de energie negativă. Și să-l facă scriitor mai bun, să poată scrie poeziile rape jokes în hexametri iambici ditiribambici.  

Gabriel: Da, după cum ziceam, cam problematic… (după o pauză) Ditiribambici?

Velia (hotărâtă): Ditiribambici.

Gabriel: Sper că n-o faci pe Bambi, căprioara protagonistă în webcomic. Îmi plăceau desenele Bambi când eram mic.

Velia: Nu-ți face griji, Bambi căprioara e în siguranță. 

Gabriel: Mulțumesc.

Velia: Cu plăcere. Oricum, pe urmă aterizează extratereștrii și ne fură gunoiul, gunoiul planetei Pământ, nu știu de ce, mă mai gândesc, probabil au nevoie de gunoi pe lumea lor, o fi ceva combustibil. 

Gabriel (cu entuziasm): Poate soarele lor e făcut din gunoi și cineva de la salubrizarea spațială, crezând că e gunoi banal, stelar, l-a transportat în groapa de gunoi a universului cu naveta sa, și atunci extratereștrii au trimis expediții să caute gunoi, ca să construiască un soare nou.

Velia: Poate. Și Lorin Furry și Dumitrash pornesc într-o călătorie spațială să recupereze gunoiul pământean. E o poveste de iubire.

Gabriel: Păi să faci să fie cu fasciști și cum mor fasciștii și cum vine revoluția și n-o să mai avem capitalism și misoginism și rasism și homofobie și transfobie și lucruri urâte pe lume.

Velia: Da, o să fie numai lucruri frumoase pe lume. O să aibă toată lumea sfârcuri sub formă de penisuri erecte. 

Gabriel (uitându-se în jur, panicat): Mă doare capul. De ce m-ai adus aici? E un bar cu oameni importanți. Nu cunosc oameni importanți. Nu sunt suficient de important ca să cunosc oameni importanți. Nu cunosc pe nimeni. Nici nu văd bine. Mi-am lăsat ochelarii acasă.

Velia (desenând): Tre’ să mai ieși și tu printre oameni. Stai toată ziua în apartament. Nu e sănătos. De ce nu ai ochelarii la tine?

Gabriel (meditativ): Pentru că nu vreau să văd oamenii așa bine. Mi-e frică de ei. E ceva în ochii oamenilor. (își duce o mână spre ochi și începe să o fluture). Ceva contagios. Mi-e frică să nu încep să mă uit ca ei, să am aceeași privire. 

Velia (imitându-l, fluturându-și o mână în fața ochilor): Mi-e frică, mi-e frică, mi-e frică.

Gabriel (râde): Vreau doar să stau în apartament și să mănânc pizza. (după o pauză, serios) Cred că iar voi fi exmatriculat. 

Velia: Atunci iar vei fi reînmatriculat.

Gabriel (fără speranță): Da.

Velia (se oprește din desenat): Ok, ajută-mă să înțeleg. Vrei să termini facultatea, dar nu vrei să mergi la cursuri. De ce?

Gabriel: Nu vreau să termin facultatea, vreau doar să mi se acorde șansa să o termin când vreau. Într-o zi, probabil o voi termina. Dar dacă termin facultatea, cum mai pot să o termin când vreau? Terminând facultatea, îmi răpesc orice șansă de-a o mai termina într-un viitor oarecare, când o să vreau să o termin.

Velia (ridicând din sprâncene): Da. O dilemă, într-adevăr. Cu boașe sau fără, ce crezi?

Gabriel: Păi, aș vrea să termin facultatea cu boașele intacte, dacă se poate.

Velia (amuzată): Mă refeream la sfârcurile penis. Cu boașe sau fără? 

Gabriel: Hmm, par incomode. Mai bine fără.

Fotografie Copertă și Ilustrații © @imjustdego