Portretul desfigurat al Estului

Portretul desfigurat al Estului

Dinu Guțu, Perestroika Boys, Polirom, Iași, 2021.


E o senzație cel puțin bizară să citesc romanul Perestroika Boys (Polirom, 2021) al lui Dinu Guțu în luna aprilie a anului 2022 — anul invadării Ucrainei de către armata rusă. „De ce?”, se vor întreba unii, pe bună dreptate: în aparență, tematica proiectului lui Guțu nu se leagă de dezastrul din Ucraina decât prin simpla vecinătate geografică.


Romanul urmărește povestea unor liceeni din Chișinăul anilor ’90, o lume violentă și ierarhizată, condusă după legile nescrise ale sărăciei în care a căzut Estul odată cu demantelarea URSS-ului. Veridicitatea celor întâmplate este relativizată (dar nu anulată) încă de pe prima pagină: „Vorbesc serios [s.m.], orice asemănare între poveștile din Perestroika Boys și evenimente reale este pur întâmplătoare”. Trebuie menționat că, în trecut, autorul a mai cochetat cu formula realismului etnografic. Primul său roman, Intervenția din 2017, realiza o etnografie a grupurilor de ultrași de la Dinamo. În acel moment, Daiana Gârdan deja observase o legătură specială între formula lui Guțu și substratul autenticist-sociografic din Soldații lui Schiop, denunțându-i, astfel, apelul la rețetă. Însă, de data aceasta, Guțu se îndepărtează cu succes de autoreflexivitatea de fanboy și face ce știe mai bine: un reportaj semifictiv. Faptul că Dinu Guțu optează pentru un montaj eliptic și inteligent — realizat din episoade autobiografice, file de jurnal, articole de ziar și interviuri transcrise sub formă de dialoguri — implică o maturizare a formulei, care nu mai acceptă să adune laolaltă fragmente disparate de dragul unui subiect senzațional, ci să creeze o narațiune coerentă și unitară. Din acest punct de vedere, Perestroika Boys este un pas înainte pentru dezvoltarea acestui gen hibrid, care combină într-un mod ambiguu documentarul cu literarul.


Revin la legătura cu invazia rusă, care este simptomul unei problematici mai largi, specifică Estului Europei. Vorbim despre situația țărilor semiperiferice (printre care și Ucraina și Republica Moldova), care au rămas, după momentul ’91, orbitând fără direcție pe lângă ruina monolitului sovietic. În timp ce neo-imperialismul rus a luat amploare, alternativele s-au tradus fie prin forme extreme de naționalism localizat, fie prin liberalism și visul aderării accelerate la Occident. În această suprapunere conflictuală și bulversantă de filorusism, tribalism(e) și occidentalism se află, și astăzi, portretul desfigurat al Estului. În chip similar, mai multe straturi identitare intră în conflict și în proza „docuficțională” pe care o pune în practică Guțu. „Viața de stradă” scoate la iveală tensiuni etnice (între moldovenii români și moldovenii ruși) și confuzii ideologice (echivalarea antirusismului cu anticomunismul). Însă cel mai impresionant caz este cel al personajului Dimon, colegul naratorului-personaj. De origine moldovean, crescut în Transnistria și mutat mai târziu în Chișinău, „Dima” nu-și găsește niciunde locul: nici printre „gopnici”, nici printre ucrainenii din Tiraspol, nici printre „pațanii” români din clasă. Tocmai această fisură identitară, provocată din motive sistemice, duce la un punct de climax în ultimele pagini ale volumului — cele mai valoroase, după mine, deoarece sugerează punctul de intersecție dintre sociologic, psihologic și politic: momentul-cheie în care începe dominoul violenței.


Fotografie copertă © Polirom

Mihnea Bâlici

Student la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. Scrie poezie și a fost publicat în câteva reviste și antologii (Poesis international, Subcapitol, Scena9, Familia, Conta etc.). Publică cronică literară și în Observator cultural și Vatra.

Articole similare

Lacrimile amare ale Petrei von Kant

Lacrimile amare ale Petrei von Kant

Mai sunt aici soluții?

Mai sunt aici soluții?

Să ne petrecem eternitatea fugărindu-ne

Să ne petrecem eternitatea fugărindu-ne

Romanul polițist și violența statului post-1968

Romanul polițist și violența statului post-1968