Războiul (încă) nu are chip de femeie

Războiul (încă) nu are chip de femeie

Săptămâna trecută am avut ocazia să merg la un spectacol al unor studenți de la Facultatea de Teatru și Film din Cluj-Napoca, lansat în 2022 și pus în scenă la Casa Tranzit. De această dată nu a fost vorba despre un proiect examen, ci de o producție independentă, o adaptare scenică după romanul Svetlanei Aleksievici, Războiul nu are chip de femeie. Distribuția e alcătuită din artiști tineri, aflați la început de carieră, dornici să-și găsească publicul căruia să-i poată transmite ideile. Actrițele Ioana Cojocărescu, Ioana Pitic, Cătălina Nichitin, Sorana Eșanu și Codruța Bonta pun în scenă dramaturgia pregătită de Irina Sabău-Bălan, în regia Andei Drăgan.         

Luminile se sting; patru ecouri înconjurate de șoapte cuprind întreaga sală. Respirația se intensifică, mișcările se amplifică și atenția spectatorului se concentrează pe rând spre câte un colț al sălii. Se disting doar câteva siluete, iar când ți se obișnuiește privirea percepi fiecare gest mult mai aproape. Povestea scoate în față mai multe voci feminine. Sunt ipostaze care nu s-ar fi auzit altfel, ale căror gesturi simple se construiesc încet și care transpun spectatorul într-o lume care pare atât de aproape încât auzi șuierul avioanelor trecând pe deasupra capului tău, țipetele unui rănit, sau în care simți mirosul sângelui. Sunt poveștile femeilor de rând, despre experiențe cât se poate de comune, atât din timpul războiului, cât și de după. Ele pendulează între comun, micile bucurii, suferință și moarte. 

Mișcările distonează cu ritmul textului, arătând trauma războiului care umbrește în continuare povestea personajelor. Jocul scenic mizează mult pe expresie, pe simplitate și emoție. Scenografia este minimalistă, nu e menită să impresioneze. În fundal avem ritmuri mixate de un DJ live (Men-D), care accentuează replicile, dar mai ales tăcerile. Selecția textuală este bine gândită, iar ruperile de ritm dintre secvențe țin spectatorul în priză, conectat permanent la ceea ce se întâmplă în jur. În mai puțin de o oră, atât cât durează spectacolul, e imposibil să nu-ți zboare gândul la războiul de peste graniță, asta făcând ca întreaga experiență să fie cu atât mai actuală. 

Fiind primul spectacol de teatru pe care l-am vizionat de la începutul pandemiei, am pășit în sală timid, dar am regăsit aceeași energie pe care o resimțeam în anii trecuți. Nu cred că există un mod mai bun pentru asta decât să mergi în fața unor actori tineri, determinați și entuziaști. Spectacolul vine în întâmpinarea festivalului de absolvire al anului trei, aflat acum în desfășurare, iar următoarea reprezentație a acestuia pe care o puteți urmări va fi sâmbătă, tot la Casa Tranzit. 

Rusu Elena

Articole similare

La dans macabru

La dans macabru

Portretul desfigurat al Estului

Portretul desfigurat al Estului

Fără firimituri în pat

Fără firimituri în pat

Multă lumină într-un prea-puțin ecologic

Multă lumină într-un prea-puțin ecologic