Vechiul gust al anilor 2000

Vechiul gust al anilor 2000

Dan Stanca, Înainte de întuneric, București, Ed. Litera, 2021.

Dacă e să urmărim cursul ultimelor publicații ale autorului, fie că vorbim de Anii frigului (Ed. Humanitas, 2017), de Detonarea (Ed. Polirom, 2018) ori de Adio, România (Ed. Vremea, 2019), prin Înainte de întuneric, volum publicat anul trecut în colecția Biblioteca de proză contemporană a editurii Litera, Dan Stanca continuă o tradiție a romanului frescă, un periplu ce acoperă aproape un secol de istorie românească care ajunge să se răsfrângă în destinul protagonistului, Luca Milescu.


Avându-l la bază pe Marcel Petrișor, deținut politic, apoi profesor de franceză, jurnalist, scriitor și traducător, protagonistul reprezintă inițial tocmai această postură, a tânărului arestat dintr-o judecată prea grăbită: dacă profesorul Marcel Petrișor a fost închis pentru că îi împrumutase cartela de masă „dușmanului poporului”, Ovidiu Cortuș, așa și protagonistul romanului este capturat în universul concentraționar doar pentru că e fratele unui „dușman” din grupările legionare. Oscilând între timpul tinereții marcate de detenție și maturitatea așezată sub durerea văduviei și redescoperirea unei posibile relații, narațiunea lui Dan Stanca împletește și suprapune diferite timpuri, asigurând de fiecare dată o circularitate între cele două epoci ce par a fi rupte prin Revoluția din ’89. Rememorând anii din tinerețe, iese în evidență imaginea fratelui Dionis, el fiind cel care îl introduce pe Luca în misticismul icoanei de la Neamț, ca apoi el să internalizeze în anii de detenție tot ceea ce aceasta reprezintă. Urmând verticala orizontalitate, Luca reușește parcă să adopte ceea ce Steinhardt numește în Jurnalul Fericirii „soluția lui Alexandru Zinoviev”. Alungând sinele de odinioară din minte, cel persecutat era parazitul, cel ce nu mai putea fi recunoscut, cel care, oricât ar fi dat, scăpa torționarilor: „dacă-l loveau, durerea resimțită nu mai era durerea lui, ci a unui eu marginal, superficial, înlăturat tocmai de schimbarea centrului de greutate”.


Epoca maturității se conturează după evadarea din dictatură prin cei doi discipoli ai lui Luca Milescu, Dragoș Buzna și Horia Săndulache. Al doilea capitol al cărții este dedicat aproape în totalitate temei mariajului ratat, cei doi tineri fiind portretizați ca aspiranți la un ideal care nu mai corespunde vremurilor lor, lăsându-se influențați de istorisirile și lecțiile protagonistului. Având în vizor un constant sentiment al datoriei față de timpul prezent, problema infidelității în căsătorie apare ca o metamorfozare a omului elitist în omul banal. Dragoș, condus de legile cu caracter mistic pe care le învățase de la mentorul său, nu poate să accepte infidelitatea soției, impasibilitatea fiind receptată ca o trădare: „nu avea altceva de făcut decât să-și asume condiția, să se supună stării ca atare și să meargă mai departe. Așa ceva era însă peste puterile lui. Nu ar fi fost un mucenic, ci un nesimțit”. Criza conjugală apare în cazul ambilor bărbați drept rupere de sub școala fostului profesor. Independenți, ei nu descoperă că idealul propus este o amăgire, cât mai degrabă descoperă dificultatea de a-l atinge pe un fundal diferit de cel pe care l-a trăit Luca Milescu. Pentru Horia Săndulache, degradarea se concretizează prin neînțelegerea dintre vocație și viața de familie – o soție dintr-un mediu ce încă valoriza național-comunismul nu putea să înțeleagă sub nicio formă orice încercare de rupere de vechea cutumă, de mentalitatea rudimentară, pe care Horia încerca să o confrunte prin gândirea și polemicile sale –, ca apoi întreaga viață să devină o ruină a unui scriitor ratat, ajuns în stradă, devenind „o creatură care și-a pierdut condiția reală și a ajuns o ficțiune deplorabilă”.


Se poate observa în proza lui Dan Stanca confirmarea propriei credințe în ceea ce privește substanța scriiturii: „nu cred că romanul poate să fie o poveste și atât […], foarte bine zugrăvită, dar fără adâncime, fără tensiune, fără dramatism”. Luca Milescu nu pune doar problema unui destin individual, ci, printr-o forță ce poate să zguduie cititorul, reevocă situația zecilor de deținuți politici ai vechilor ani de detenție, fiecare, mai mult sau mai puțin, aruncat într-un spațiu mundan greu de recunoscut, neobservat de un alt martor, reliefând, deci, și o anumită putere de ignoranță ce nu mai poate să miște viețile de după ieșirea din comunism. Ironia textului se construiește pe relația de bătrânețe dintre protagonist și Mirel Mierloi, fostul anchetator și „educator” al prizonierului ce încă credea în puterea transcendenței dată de icoana de la Neamț. Aflând despre colonel că acum, la finele vieții, suferă de o boală care-l face să-și uite tot trecutul, Luca Milescu decide să-l viziteze pentru a avea un ultim dialog cu cel care îi „săpase un crater în materia creierului său.” Contactul final dintre cei doi se dovedește fatal. Marcat de o reîntoarcere în propria memorie, torționarul parcă îi reproșează unui Luca Milescu tânăr, rebel, întreaga lui existență pe care nu a putut s-o înfrângă niciodată: „De ce m-ai scos din prăpastie? Crezi că de așa ceva aveam nevoie? Eu am fost scufundat în uitare ca într-o mlaștină. Legea timpului e uitarea, nimic altceva, și voi, ăștia, care ați înotat mereu contra curentului, credeți că împotrivirea voastră e soluția pentru salvare? […] Timpul însă a trecut dovedind că e mai puternic decât noi toți, timpul a ieșit victorios fiindcă el este uitarea, și când toată lumea era mulțumită, cel mai mulțumit fiind eu […] te-ai găsit tu să nu stai în banca ta și să vrei să-mi aduc memoria înapoi”.


Epilogul, așa cum observă și Cristina Bogdan, reorientează privirea cititorului de la trecutul ireparabil spre un viitor al inocenței. În cele din urmă, ultima dialectică pe care o propune romanul ține de motivul învierii, al renașterii în inocență și redobândirea unei purități ce poate să armonizeze sufletul. Găsim, din nou, în scriitura autorului, caracterul creștin ce pare a motiva idealurile protagoniștilor, oferind totodată un contur modern narațiunii, fără a crea impresia că romanul aparține unor curente trecute.


Cu toate acestea, este destul de evident faptul că romanul se împletește într-o tradiție a poveștilor ce țin de puterea mărturiei, în unele cazuri exagerate, prea dramatizate, a suferințelor ce țin de persecuțiile regimului comunist. Dacă un roman precum Bureți de fagi (Mihai Duțescu, Ed. Trei, 2021) consistă dintr-un realism autentic, simplu, dar nu simplist, rupt de clasica tradiție a romanelor violente, puse sub imaginea Securității și a întregului sistem de penitență, romanul lui Dan Stanca pare a se afla la polul opus al unei reprezentări a trecutului, bifând aproape toate aspectele ce reformează imaginea de ansamblu a personalității torturate.


Având tendința de a se auto-interpreta, romanul menține tonul alert, creând un asamblaj de imagini și timpuri ce tind în unele momente să prindă caracter liric – îmi rămâne în minte imaginea jalnic-nostalgică a bărbaților ce-și aduc aminte de un trecut „glorios”, doar ca apoi „să lăcrimeze toți deasupra halbelor de bere”. Înainte de întuneric nu doar că (re)problematizează întreaga criză de la începutul anilor 2000, dar reușește în mod subtil să aducă acțiunea și în prezentul concret, creând artificii narative ce implică procesele foștilor torționari, apoi pandemia, lăsând cititorului un gust amar atât pentru trecut, cât și pentru viitor.


Fotografie copertă © Bill Fairs on Unsplash

Horațiu Tohătan

Studiez literatură universală și comparată. Sunt interesat de literatura alienării și de geografiile literare. Formele mele de escapism sunt traseele montane și rătăcirea prin anticariate. Când mai rămâne timp liber scriu proză într-un caiet negru.

Articole similare

There will be vampires! – Wonders of Transylvania

There will be vampires! – Wonders of Transylvania

Estetica și ideologia dark academia

Estetica și ideologia dark academia

Ioana Barbu – The Subaltern in Mary Shelley’s Frankenstein

Ioana Barbu – The Subaltern in Mary Shelley’s Frankenstein

Denisa Bolba – Terapie în cămară: vicii estetice, suprasaturație și o criză ficțională

Denisa Bolba – Terapie în cămară: vicii estetice, suprasaturație și o criză ficțională