Poeme – Iris Nuțu

Poeme – Iris Nuțu

cea mai deprimantă zi din an

17 ianuarie 2022. Blue Monday,
Mercur retrograd, lună plină.
Dimineața, mintea încețoșată de cortizol
nu lasă corpul să se arunce
în brațele zilei, deși
mi-am spus-o de-atâtea ori:

Când te trezești, ridică-te
și nu privi înapoi. Dimineața
e Euridice, iar somnul nimic mai mult
decât cea mai la îndemână
formă de dispariție pe care o deții.

E cea mai deprimantă zi din an
și eu mă simt ca-n orice altă zi.

Viteza cu care scriu nu o depășește
niciodată pe cea cu care șterg.
Uneori îmi cer scuze corpurilor inanimate
de care mă lovesc când merg, alteori mă întreb
ce să lovesc ca să nu lovesc altceva –
iar dacă m-ai întreba între ce taste
e o anumită literă n-aș ști să răspund,
dar aș putea s-o apăs cu ochii închiși.

La fel aș vrea să-ți pot explica și ție unde
doare, în zilele în care-mi spui că iar am ars
prea multe bețișoare parfumate în casă,
în care cerul roz anunță iar furtuni
și plantele uscate din ghivece
o nouă cădere nervoasă.

Când sunt lângă tine,
alesul cuvintelor e o muncă herculeană
– de fiecare dată când îți vorbesc mă lovesc
de inevitabilitatea faptului că ori te rănesc,
ori îmi deschid singură o rană –
și știu c-o să doară degeaba, că nu contează,
n-a contat niciodată.
Nu e nici prima, nici ultima oară.


E cea mai lungă zi din an,
le spun și când toți mă întreabă deja? eu aud
unde s-a dus lumina?

Dacă n-aș fi văzut rădăcinile de Tradescantia
inundând paharul cu apă pe pervaz, nici eu n-aș fi știut.

La 10 ani, un an părea mult mai lung,
pentru că era 10% din cât trăisem până atunci.
La 20 a devenit 5%, iar la 25 distanța dintre
solstițiu și echinocțiu e mai scurtă decât se simțea
o săptămână în vacanța de vară la bunici.

Cu fiecare an, senzația că am uitat ceva important
pe drum devine certitudinea că ce am uitat
nu se mai întoarce la mine. Același sentiment
îl am și acum, gândindu-mă că mai bine
decât le-a fost azi plantelor
n-o să le mai fie curând,
probabil așa și mie.

De când ai plecat a mai trecut
un anotimp în care am dormit
prea mult și am ieșit din casă
prea puțin, iar din capul meu și mai puțin
– e cea mai lungă zi din an
și tot nu știu ce să-ți spun.

Mi-ai zis că oamenii care se iubesc nu se despart
și am vrut să fiu de acord, dar n-am putut –
cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată
a fost să dau drumul animalului mort
de care țineam amândoi cu dinții.

Cu toții ne dorim în secret să lipsim cuiva,
dar nimeni nu vrea să fie la celălalt capăt al dorului,
de unde îți scriu acum. Aș vrea să-ți vorbesc
ca atunci când spun okay google
I can’t find my phone
, iar ea înțelege și-l face să sune –
să te întreb s-a spart folia sau ecranul? și tu să auzi
e doar o ceartă sau e despărțire?

Pentru că de fiecare dată când mă întreb
dacă de data asta chiar se termină totul
mă simt de parcă ar fi prima dată
și niciodată nu-mi aduc aminte
care au fost ultimele lucruri
pe care ți le-am spus,
așa că o iau de la capăt.

E deja întuneric când îmi dau seama
că am uitat să beau apă azi, salvez
cea mai lungă zi din an într-un folder
cu screenshot-uri pentru altădată
și închid ochii o secundă.
Când îi deschid, e din nou dimineață.

Imagine Copertă © Andrei Nuțu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Poeme – Marius Florea

Poeme – Marius Florea

Poeme – Bianca Bălănescu

Poeme – Bianca Bălănescu

love me for me – Bogdan Vișan x Maria Miruna Solomon

love me for me – Bogdan Vișan x Maria Miruna Solomon

Poeme – Mihai Marian

Poeme – Mihai Marian