Romanul polițist și violența statului post-1968

Romanul polițist și violența statului post-1968

Jean-Patrick Manchette, Nada, Editura Dezarticulat, București, 2022.

În spațiul nostru cultural atins de provincialism și traduceri puține din cauza lipsei de resurse, editura Dezarticulat a început, în ultimii doi ani, să-și diversifice publicațiile prin traduceri din zona stângii culturale, iar printre acestea se numără și romanul polițist al lui Jean-Patrick Manchette, un scriitor francez puțin cunoscut la noi. Așa cum vom vedea, Jean-Patrick Manchette a respectat blazonul literaturii franceze, activând nu doar ca un autor de roman polițist și de spionaj, dar și ca scenarist și activist social printr-o literatură care capta probleme sociale din etapa de amurg a statului bunăstării postbelice.

Excelent tradus de Mădălina Spulber, care surprinde argoul acestui tip de literatură, adică limbajul simplificat (fără a se da în lături de la redarea obscenităților) folosit de polițiști în funcție de rang ori infractori din diverse medii sociale, precum și scriitura lapidară menită a transpune fermitatea protagoniștilor care știu că deciziile luate îi vor duce pe un drum fără ieșire, romanul de față respectă caracteristicile prozei neo-noir relansată în noile condiții ale deceniilor post-1945. Putem aminti tipologii precum femme fatale (evident, stereotipul nu este lipsit de reflexe misogine, dar în contextul debutului emancipării femeilor de după 1918, când este legalizat sufragiul feminin, femme fatale din filmul noir reprezenta noua posibilitate de mișcare și decizii personale, precum și prezența femeilor în cultura de masă), polițiști începători și cu naivitatea specifică, obligați să se supună lanțului ierarhic și să accepte ordine din partea unor comisari sadici, diferența față de autori clasici ai genului precum Dashiell Hammett sau Raymond Chandler fiind, în cazul de față, înlocuirea lumii interlope și a detectivilor particulari cu mediile militantismului stângist de după evenimentele din Mai ’68. În scenariul acestui neo-noir imaginat de Jean-Patrick Manchette, putem observa o parte din problemele sociale cu care se confrunta un stat francez ieșit din marile proteste studențești ale anului 1968, precum și rezistența instituțională în fața reformelor pentru care lupta Noua Stângă și feminismul celui de-al doilea val.

Trama romanului este destul de linear și ușor de urmărit: în Parisul încă nedezmeticit după marile proteste studențești, un grup de șase anarhiști planifică răpirea ambasadorului american și ținerea sa în captivitate pentru răscumpărare. Seria de personaje este interesantă și merită a fi detaliată aici, cuprinzând un revoluționar globe-trotter de profesie (prezent în rezistența anti-nazistă și în tranșeele decolonizării din Algeria), pe nume Épaulard,  un profesor de filosofie de la o școală privată a marii burghezii – Treuffais –, un chelner disprețuit de angajații restaurantului de lux unde lucrează – Meyer –, un nihilist fără ocupație clară – D’Arcy, o militantă anticapitalistă pe nume Véronique Cash, singura femeie a grupului, și liderul pe nume Buenaventura Diaz, fiul unui anarhist spaniol ucis în timpul reprimării anarhiștilor de către comuniști în Barcelona anului 1937. După cum se poate vedea, proza polițistă de sorginte neo-noir întâlnește romanul politic. Un merit al lui Jean-Patrick Manchette este că reușește să balanseze ritmul rapid al acțiunii din roman cu surprinderea câtorva detalii importante privind psihologia protagoniștilor. Poate cel mai bine conturat personaj este André Épaulard, fost luptător comunist în rezistența anti-nazistă din Franța ocupată, fost luptător pentru independența Algeriei, apoi asasin și spion nemulțumit de ordinea socială de după cel mai devastator război din istoria umanității, dar care în momentul acțiunii a ajunst să nu mai creadă prea mult în idealurile din trecut, însă este de acord cu planul grupului, chiar dacă nu crede mai deloc în reușita unui asemenea plan, sau în posibilitatea îmbogățirii de pe urma recompensei (suma cerută de grupul anarhist este de două sute de mii de dolari, o cifră ridicolă acum, dacă e să judecăm în logica tradiției acelor blockbusters apărute în anii ’80 și până-n prezent). În fapt, André Épaulard este un rezervat care crede că a văzut totul în materie de luptă revoluționară armată sau de gherilă urbană și acceptă fără nicio tragere de inimă un asemenea plan de răpire a unui înalt funcționar, în timp ce un personaj precum chelnerul Nathan Meyer este sătul de presiunile și de monotonia conformistă din societatea industrială în care trăiește: ,,Mă săturasem de felul în care trăiam, e-adevărat. Trebuia să se întâmple ceva.’’ Spre deosebire de Meyer, care știe că are o situație precară și puține șanse de-a urca pe scara socială, anarhistul Buenaventura Diaz, ,,creierul’’ operațiunii, nu așteaptă nimic de la capitalismul postbelic, chiar și în faza sa de bunăstare, din cauză că acest personaj are memoria trădării anarhiștilor din vremea Războiului Civil Spaniol, când se desfășoară probabil unul din exemplele cele mai de succes al auto-gestiunii vieții socio-economice în lipsa autorității ierarhice. De altfel, Jean-Patrick Manchette (în ecranizarea din 1974 regizată de Claude Chabrol, strada pe care se afla stabilimentul de unde ambasadorul este răpit se numește ,,rue Manchette’’, o aluzie ușor de recunoscut de către fanii romancierului), în chiar debutul romanului, va prezenta, prin vocea unui polițist, obiecțiile care se aduc în mod obișnuit anarhismului: teama că, în lipsa autorității, oamenii, chair și într-o comunitate rurală, se vor agresa între ei. Exemplus istoric al revoluției anarhiste din Catalonia din vremea războiului civil spaniol arată că reformele anarho-sindicalismului, tipul de anarhism dezvoltat în această provincie istorică a Spaniei, au însemnat democratizarea societății catalane, muncitorii participând în administrarea uzinelor, țăranii controlau fermele și femeile anarhiste luptau pe front alături de bărbați, precum arată Libertarias, filmul lui Vicente Aranda din 1996. Revoluția socială anarhistă va fi suprimată în primăvara anului 1937.

În mersul narațiunii, răpirea ambasadorului este sângeroasă și grupul lasă în urmă morți, în timp ce reacția autorităților este mult mai brutală. Oficialii ajung la concluzia că o asemenea răpire le oferă oportunitatea de-a discredita stânga radical-militantă, iar un polițist sadic rămâne cu impresia că el a fost numit să se ocupe de caz tocmai pentru suprimarea stângii radicale, nu doar pentru salvarea ambasadorului. Prin tortură, anchetatorul sadic obține informații privind ascunzătoarea grupului, de aici acțiunea culminează în secvențe de ultra-violență: ferma unde se ascunde grupul este asaltată de forțele de ordine și cei mai mulți militanți sunt uciși, inclusiv Véronique Cash, militanta care, în acest roman, înlocuiește categoria femme fatale din proza noir tradițională, doar creierul grupului este singurul care reușește să scape asaltului poliției. Pentru comisarul de poliție care coordonează brutala acțiune, rezultatul nu va fi promovarea, ci suspendarea sa drept țap ispășitor pentru indignarea stârnită în opinia publică și în presă, ca și în ceea ce privește protestele care au loc în urma asaltului poliției asupra comandoului (asediu eșuat, de îndată ce ambasadorul este ucis în timpului meleului). Ideea instituțiilor politice care-i trădează pe angajații din serviciile secrete sau de ordine se va regăsi și-n filmul Le Professionel, asta ca fapt divers cinematografic. La fel cum același comisar de poliție va afla informații despre grup torturându-l pe cel care nu a participat la operațiune, profesorul de filosofie șomer Treuffais.

 Finalul romanului este la fel de brutal, comisarul sadic fiind ucis de singurul supraviețuitor al micului grup anarhist, care în timp ce se ascundea de poliție reușise să înregistreze, pentru presă, o mărturie privind desfășurarea atacului forțelor de ordine. Romanul lui Jean-Patrick Manchette este și o oglindă proiectată asupra realităților sociale din Franța de-acum cinci decenii. Putem citi cum ministrul de interne urmărește la TV ,,cu oarecare dezgust’’ o dezbatere despre dreptul la avort (romanul apare în 1972, iar guvernul francez va legaliza avortul peste trei ani, în mare parte mulțumită activismului dus de Simone Veil), despre privilegiile miniștrilor (același oficial își petrece un weekend în ,,în stil mare la castelul lui din departamentul Indre-et-Loire’’), oameni fără adăpost în marile orașe sau greve industriale și inegalitățile lor de rigoare (,,șefuleții de întreprindere sforăiau neîntorși ca niște măgari în supercuștile lor cu vedere panoramică la Sena’’), toate aceste probleme semnalând lipsurile și eșecurile statului bunăstării din Franța postbelică. Dar și o încrengătură de servicii secrete, în interiorul cărora se dezvoltă organizații ezoterice de extremă dreapta. 

Dacă vrei să citești un roman palpitant, cu personaje marginale, dar hotărâte să acționeze contra ,,capitalismului tehnobirocratic’’, așa cum se exprimă la un moment dat militanta Véronique Cash, să afli cum comunicau oamenii în era pre-internet (spoiler, foloseau la greu ceva numit telefon fix cu un receptor și furcă, aflau știrile la TV și doar la ore fixe, citeau ziare), cum notau adrese în caiete de hârtie și cum se putea fuma în interior fără să se riște vreo amendă (iar cei care se tem de atâta ,,corectitudine politică’’ pot afla cât de prevalentă era, din nefericire, misoginia acum vreo cinci decenii), dar și să citești ceva ultra-violență pre-Tarantino, romanul Nada este ceea ce cauți. La fel cum este recomandat să urmărești publicațiile Dezarticulat și revista Trepanatsii.    

Alexandru Ionașcu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Nu e nimic în neregulă cu acest debut și poate asta e problema

Nu e nimic în neregulă cu acest debut și poate asta e problema

Ca într-un videoclip LO-FI

Ca într-un videoclip LO-FI

Glam poetry la margine

Glam poetry la margine

Paradoxul și aporia Colectivei

Paradoxul și aporia Colectivei