Lacrimile amare ale Petrei von Kant

Lacrimile amare ale Petrei von Kant

E 9 iulie, o sâmbătă seara și în jur se simte deja un aer de vacanță. La intrarea Teatrului Național din Cluj se adună încet-încet un număr tot mai mare de spectatori. Urmează să înceapă Lacrimile amare ale Petrei von Kant. E ultima premieră a stagiunii actuale și publicul e dornic de încă un spectacol înainte de pauza estivală. De îndată ce se deschid ușile, spectatorii se grăbesc în sală și toți aruncăm câte o privire fugitivă spre scenă: șase personaje feminine sunt dispersate în diferite colțuri, așteptând și ele gongul.  

De la primele momente, spectacolul se desfășoară ca un manifest feminist. Din toate colțurile începi să observi anumite elemente, al căror loc în construcție se dezvăluie pe parcurs. Scena amintește de un podium al unei prezentări de modă, unde femeia e reprezentată ca un obiect asupra căruia se oprește privirea interesată a spectatorului. Dar mesajul e mult mai complex: podiumul este intertext, se metamorfozează prin prisma privirii protagonistei. Devine dormitor, cameră de oaspeți, spațiu interior și exterior, unde se expune viziunea asupra vieții așa cum o percepe Petra von Kant. În completarea acestei viziuni, vine și un suport vizual, cu imagini documentare, aduse ca tribut luptei pentru diversitate și egalitate, cu precădere celei din perioada anilor ’70.

Spectacolul, pus pentru prima dată în scenă de Fassbinder în 1971, este readus în discuție de Eugen Jebeleanu, care reușește să surprindă condiția femeii și lupta pentru paritate, un subiect de actualitate chiar și la cincizeci de ani de la reprezentația inițială. Deși este mult mai cunoscut pentru filmul cu același nume, apărut la un an după spectacolul de teatru, Fassbinder captează aceleași teme majore în ambele producții. Vorbește despre relații, explorarea propriei sexualități, independență și carieră. Piesa înglobează multe elemente autobiografice, iar protagonista, Petra von Kant, pare să fi fost construită ca dublu al regizorului, inspirat de anumite elemente din personalitatea acestuia.

În centrul acțiunii se află povestea de dragoste dintre două femei, una la început de carieră, iar cealaltă bine cunoscută în industria modei, dar aceasta rămâne un „non-subiect”, așa cum o numește Eugen Jebeleanu. Relația nu devine un ecou vizavi de cum este privită comunitatea LGBTQ+, nu detaliază aspectul problematic care ar putea fi dezbătut și nici nu o expune ca manifest. Deși accentul este pus pe povestea lor de dragoste dintre Petra și Karin , ea acționează mai degrabă ca liant între alte teme mult mai profunde. Una dintre ele este discuția despre asumare și descoperirea propriei identități sexuale, care poate să se producă la orice vârstă (așa cum se întâmplă în cazul Petrei, în jurul vârstei de patruzeci de ani). Nu în ultimul rând, piesa explorează și condiția artistului, chiar dacă în acest caz nu vorbim despre teatru, ci despre o creatoare de modă.

Fiind un spectacol jucat în întregime de actrițe, avem mai multe ipostaze ale feminității și ale femeii în societate, dar și în raportul cu celelalte femei. Ramona Dumitrean reușește un rol extraordinar, puternic și redă intensitatea trăirilor Petrei von Kant. La rândul ei, Angelica Nicoară are o reprezentație impecabilă, într-o tăcere deplină încărcată de expresivitate. La nivel de construcție, Eugen Jebeleanu declară că a încercat ca intervenția regizorală să pară insesizabilă. Ni se oferă un spectacol fluid, cu tranziții cursive între scene. Muzica amplifică atmosfera producției, atât prin piese care să completeze fundalul, dar și prin unele de tip manifest. Deși nu e o alegere des întâlnită, regizorul optează pentru lavaliere, fapt care face ca sunetul să se propage cu aceeași intensitate și claritate pentru fiecare replică în parte. Aici se alătură scenografia semnată de Velica Panduru, un spațiu preponderent alb, deschis, care se reinventează în funcție de dinamica personajelor.

Spectacolul e plurivalent, propune mai multe interpretări, rămâne controversat și lasă spectatorul să plece cu multe teme de gândire. În ceea ce mă privește, cu o curiozitate puternică spre a-l descoperi mai bine pe Fassbinder și viziunea lui cinematografică.

Lacrimile amare ale Petrei Von Kant, de Rainer Werner Fassbinder
regia: Eugen Jebeleanu
scenografia: Velica Panduru
muzica: Ovidiu Zimcea
cu: Ramona Dumitrean, Sânziana Tarța, Angelica Nicoară, Elena Ivanca, Miriam Cuibus, Diana Buluga
asistenta regie: Adriana Creanga
asistenta costume: Diana Rus
realizare decor: Tukuma Works & Teatrul National Cluj

Fotografie Coperta © Vlah Dumitru on Unsplash

Rusu Elena

Articole similare

Nu e nimic în neregulă cu acest debut și poate asta e problema

Nu e nimic în neregulă cu acest debut și poate asta e problema

Să ne petrecem eternitatea fugărindu-ne

Să ne petrecem eternitatea fugărindu-ne

Războiul (încă) nu are chip de femeie

Războiul (încă) nu are chip de femeie

La dans macabru

La dans macabru