Mai sunt aici soluții?

Horațiu Tohătan25 iulie 2022

Cezar Amariei, Exerciții de liniște, Polirom, Iași, 2021

Pornind de la observația lui Victor Cobuz făcută cu privire la romanul lui Cezar Amariei, poate cel mai interesant punct de pornire în Exerciții de liniște, este ruperea autorului de perimetrul relativ strâmt al romanului istoric pe care îl avea în Zilele noastre mărunte (Polirom, 2018, volum de debut), pentru a-și exersa aici libertatea narativă și pentru a explora variatele direcții colocviale și problematice în interiorul celor cincisprezece povestiri ce iau forma tensiunii aproape nevrotice pe care pare să mizeze autorul. În timp ce volumul său de debut se concentrează pe parcurgerea unui presupus spațiu comun, însă doar pentru secolul al XVIII-lea, Exerciții de liniște aduce cititorul într-o zonă familiară, doar pentru a crea un sentiment de înstrăinare, dovedind, așadar, situarea narațiunilor undeva între povestirea de consum în schița ei de bază și provocarea cognitivă și empatică, așa cum este propusă în linii mari de către Mihai Iovănel.

Ceea ce e intrigant, odată cu fiecare episod, este modul în care Amariei își testează protagoniștii, situându-i cu ușurință în niște cadre aparent banale, pentru a scoate din ipostaza lor o rezolvare la acest exercițiu al liniștii. Fie că vorbim de Forța personajului colectiv (aici mă refer la Regizorul frustrat pe „pulifricii Școlii de Arte din Tecuci”), de Un vin bun sau Sunetul sticlei, miza esențială pică asupra supra-solicitatei nostalgii a trecutului. În timp ce Regizorul se amăgește prin vechea generație („rupea Botezatu scândura, actor mare, mare actor!, când juca ăla furia sau iubirea, nimic nu-i stătea în cale. Și cum credeți că a luat premiu cu mine, cu miorlăieli din astea, de grădiniță?”), protagonistul din Un vin bun își găsește liniștea în tradiția de a face „vin întâia”, așa cum și vaza din Sunetul sticlei se autoelogiază prin istoria glorioasă a ceramicii și prin propria-i generație de artefacte ajunse pe la marile case ale lumii.

Provocând de fiecare dată textul, autorul nu doar că ajunge să (re)problematizeze aceste spații comune, dar lasă, aproape de fiecare dată, exercițiul nerezolvat și nerezolvabil. Drama conjugală propusă în Eliberare promite, în primă fază, o posibilă soluție, doar ca apoi să prelungească agonia ipohondrică a partenerului. Rezumată în cadrul unei discuții la telefon, relația Ruxandrei cu Gelu se conturează rapid ca un calvar teatral provocat de grijile lui medicale, de amanta pe care avut-o și de micile, dar abundentele certuri din casă: „Înainte ieșeam mai des, dar acum trebuie doar să stăm în casă, să ne plângem, să ne uităm la meci, să mergem la pescuit sau la grătar cu tot felul de proști burtoși, să bem, să ne certăm din nimic.” Acest conflict, în același cadru al dialogului la telefon, este apoi dinamizat de vestea bolii lui Gelu. Autorul se joacă cu credibilitatea cititorului, oscilând între ironie și rigurozitate narativă, adâncind și complicând de fiecare dată „exercițiul de liniște.”

Incongruența conturată pe trei planuri în Lecția (bunic-mamă-fiu) face orice, dar nu pare să propună soluții. Înregistrarea bunicului pentru nepot e mai degrabă un proiect fad, cu o însemnătate uriașă pentru bătrânul care are de predat doar o comparație între jocul de barbut și poker, în vreme ce nepotul refuză să mai găsească orice fel de sens în singura sa mărturie din partea bunicului. Ironia și contrastul pe care pare să le contureze Amariei aduc aminte de un râs întâlnit inițial la Gogol. Autorul construiește subtil și elegant lecția bunicului doar pentru a sublinia naivitatea ei în raport cu nepotul. Echilibrarea între extremele de generație se lasă așteptată până în finalul povestirii, cu scopul de a potența rateul exercițiilor. Desigur, aceasta nu apare, lăsând cititorul cu o perspectivă amară, deschisă spre o lume sever secătuită de tipicul proiect al reconcilierii generațiilor, ce pare abandonat chiar și de către autorul însuși, în finalul povestirii și, concomitent, al volumului.

Așadar, autorul nu trădează niciodată vreo dorință de a soluționa, ci doar de a tensiona cognitiv și afectiv propriile sale personaje, iar, prin ele, și pe cititor, pentru a căuta mai degrabă umbre a ceea ce s-ar putea numi liniște, împăcare, plenitudine. Stilul său mizează pe o simplitate pe alocuri forțată, riscând uneori ruperea cititorului de narațiune, datorită unei secătuiri de afect. Cu toate acestea, lipsa oricărui artificiu narativ nu poate decât să mulțumească lectura, construindu-se, atât la nivelul limbajului, cât și la nivelul ideilor, un context cât se poate de familiar. Dacă în Zilele noastre mărunte autorul era nevoit să apeleze la anumite clișee în construcția narativă, în Exerciții de liniște, spațiile comune tind să devină banale prin abundența lor în realitate – suntem bine obișnuiți cu bătrâni care mai contemplă nostalgic vechiul regim comunist, cu scandaluri rurale ce-l implică și pe preotul comunei, cu jurnale de pandemie.

Cu toate acestea, ultimul scenariu menționat ia o întorsătură complet neașteptată de la o situație de criză, care acum pare a se contura doar în trecut. Jurnalul profesorului de sport, în Totul va fi bine, devine distopic și, treptat, tot mai grotesc, diferențiindu-se considerabil de restul povestirilor. Autorul pare să spargă cadrele naturale din restul cărții ca, în această situație, să ducă la extrem pandemia, transformând-o în poarta spre un viitor postuman, manipulat de drone. Pretenția anticipării unui asemenea viitor pare exagerată, însă, dacă luăm în considerare miza principală a cărții, situația protagonistului rămâne validă în contextul exercițiilor sale de a-și menține umanitatea.

Cea mai scurtă narațiune, Cum mi-am petrecut vacanța de vară, poate fi ușor notată drept cea mai intensă din punct de vedere afectiv. Având tendința de a deveni patetic prin modul în care demască lent, așezat, treptat, imaginea orfelinatului, Amariei constrânge anxietatea copiilor care și-au pierdut de mult caracterul infantil, pentru a revela modul în care aceștia își compensează lipsa părinților prin proiectarea lor în compuneri scrise și proiecte imaginare. Povestirea devine pe parcurs tot mai personală, mai intimă, demascându-se, totuși, elegant, pentru a face loc unui sentiment de angoasă ce macină tot mai tare cititorul.

Dincolo de oricare altă narațiune, 58 de secunde are ca piloni de pornire și încheiere cuvântul „liniște”. Ba mai mult, aici asistăm, poate, la cel mai dur exercițiu propus de autor. Provocând perspectiva cititorului, povestirea urmărește înecul, o nouă formă de Liniște, ca pe un ludic al căderii. Amariei experimentează cu structura narativă, pentru a încercui întreaga panică a protagonistului aflat în apă. Ca de obicei, povestirea nu are un orizont optimist, deși, pare să spună autorul, nicio altă formă de liniște nu poate fi mai triumfătoare decât moartea.

Prevalează, așadar, în majoritatea povestirilor, o singură variantă care poate să dea o oarecare compensație la tumultul fiecărui protagonist: amăgirea. Exercițiile autorului nu sunt niciodată rezolvate, ci doar adâncite mai departe tocmai prin nesfârșita amăgire. Așa cum se lasă înțeles, Amariei nu își propune să construiască o schemă de soluții, ci doar să lanseze direcții de inspectare a unui spațiu comun. Fie că vorbim de insomnii (Înainte să adoarmă), fie de erotism (Pete de culoare), amăgirea în posibilități și speranțe proiectate în viitor angrenează în continuare speranța liniștii.

Legând proza de cheia incipientă a lui Matei Vișniec, asistăm, prin acești oameni, la „coada enormă” din fața cuvântului „liniște” – oameni care par a-și da seama că lor nu le va mai ajunge nimic. Cezar Amariei e conștient de intensitățile pe care le propune, iar stilul prin care o face susține o scriitură organizată, simplă, dar care păstrează ceva din dinamismul situațiilor menite să dezechilibreze cititorul.