Alexandru Gorghe, Fiul cruzimii, Editura Creator, 2022.
Sunt puține produse literare românești care nu-mi lasă impresia că au fost scrise din lipsă de ocupație; sunt cu atât mai puține debuturi. Când am aflat că apare Fiul cruzimii, primul roman al dramaturgului Alexandru Gorghe, am avut unele dubii. Știam că e un tânăr talentat datorită piesei Câinele mamei mele și activității lui la Centrul de Teatru Educațional Replika, dar nu puteam să ies dintr-un oarecare orizont al dezamăgirii iminente. Mă bucur că n-am avut de ce să mă tem.
Fiul cruzimii e scurt, dar nu are puține de spus. De-a lungul celor 128 de pagini, un tânăr narator conturează povestea familiei sale, un nucleu mai degrabă maladiv decât pur și simplu disfuncțional. O mamă alege să își imeargă cei doi copii în lecțiile prăpăstioase ale Bibliei, astfel că imagini precum decapitarea lui Ioan ori sfântul potop ajung a doua lor natură, iar începuturile conștiinței infantile sunt percepute drept un sfârșit al lumii. Dacă învățăturile ei fac trimitere la pedepse teoretice, în vâna credincioșilor exaltați, tatăl este agresorul laic, „extrem de practic”, care pune în aplicare o anumită economie a suferinței, ucigând câinele din gospodărie pentru că „avea parte de mai multă pagubă ținându-l în curte” și „[obișnuind] s-o împodobească pe mama cu globuri vineții”. Universul sătesc din prima jumătate a romanului e unul ostil, care se anunță imposibil de evadat. Mi-a adus aminte de cazna implacabilă din The Dark al lui John McGahern, Why Be Happy When You Could Be Normal? al lui Jeanette Winterson, teatrul Marinei Carr și chiar primul volum din Moromeții.
Tranziția de la inocență la experiență e vehiculată de relocarea naratorului la oraș cu ocazia intrării la liceu. Urbea, „acest ocean de asfalt”, facilitează aici imersiunea adolescentului într-o stare de comoditate mundană, dar prilejuiește și noi descoperiri ale sinelui. La fel ca în The Discomfort of Evening, plăcerea și violența sunt legate strâns, ereditare. Băiatul gustă din micile cruzimi ale vârstei, defulări asupra sinelui ori apropiaților justificate apoi à la Raskolnikov, ca „[forme] de a nu [se] plictisi”. Dacă acesta are conștiința că e „o persoană rea”, umorul gândirii și ocazionalele rețineri îl transformă într-un individ complex, memorabil. Finalul trimite și el la chestiunea dostoievskiană a ispășirii, dar principala sa preocupare nu este căința, ci suferința.
Într-un fel, Fiul cruzimii e întocmai ceea ce promite titlul – o poveste neînduplecată pe care aș fi devorat-o la vârsta primelor angoase –, însă scriitura matură îl așază ceva mai sus, pe treapta romanelor care nu se rătăcesc în semnele de întrebare pe care le ridică. E debutul promițător și antrenant al unei voci demne de atenție.
Fotografie Copertă © Henri Prestes
Cezar Popa
Termină norvegiană și studii irlandeze; nu le știe pe niciunelea.
Cel mai recent număr:
