
ZOMBIE / COVID / BROSKI – Lucian Brad
Soarele mă conducea ca bicicleta prin orașul
mașinilor,
căci fără acest corp aș fi doar lumină, un om
de lumină,
și sună frumos, ca muzica pe care trebuie s-o
asculți la căști,
să cobori din mașină, ca o vacanță de la viață,
soarele răsare,
hainele să cadă, căci fără acest corp m-aș uita
în oglindă,
după ce m-am îngrășat ca să pot ține în mine
și frică,
când urci scările și fiecare pas durează un an,
soarele apune,
și gândul că nu fac nimic durează-ntotdeauna.
AM FOST BOLNAV, ȘI OBOSIT SĂ FIU BOLNAV ȘI OBOSIT,
PRIMĂVARA ÎN CARE AM CĂZUT, ȘI CONTINUĂ SĂ CADĂ
CA NINSOAREA, CA FLOAREA DE CIREȘ, MÂINILE TALE,
DACĂ NU EȘTI ÎN CARNE ȘI OASE NU EȘTI ÎMBRĂȚIȘARE.
AM FOST BOLNAV, ȘI OBOSIT SĂ FIU BOLNAV ȘI OBOSIT,
PRIETENI CARE M-AU FĂCUT, SINGUR FIIND, M-AU DES-
FĂCUT
CA O VACĂ DE PIELE, CA UN OM DE OAMENI, DOARE
SĂ FII DOAR CARNE ȘI OASE ȘI SĂ NU-ȚI FII ÎMBRĂȚIȘARE.
frate, tu te-ai sucit ca un cuțit în spate,
pas în față care-mi lasă inima în urmă,
această văcuță, ea plânge după turmă,
și mai alerg o tură până se face mușchi.
această văcuță, ea plânge după turmă,
și mai alerg o tură până se face mușchi.
această văcuță, ea plânge după turmă,
hamburgăr, ajută-mă.